Pe-o pajişte întinsă, cu flori îmbelşugată,
         Păştea Zimbrul voios,
Când pe furiş, prin iarbă, o vulpe tupilată
I s-arată şi-i zise cu glas foarte duios:
„O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne!
Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii,
Supusă, ca noi proştii, la ploile de toamne,
La vânt, la ger, la muşte, l-a iernii vijelii?
Au nu gândeşte oare că-n vremile trecute
S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu
Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute
De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său?
Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te duce
Într-un palat de cinste în care nencetat
Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ţi voi aduce,
Şi te-oi feri de duşmani cu-al meu protectorat.“
         „Ei! te cunosc, şirată!
         Răspunse Zimbrul meu.
Ai râs şi tu o în viaţă o cioară îngâmfată
Şi de atunci, sărmano, tot caş visezi mereu!“