Pătrunşi de mare puternicia morţii, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe pieptul mortului, am zis:

"Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică."

Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?

Într-o dimineaţă, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă, — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi
Văduva îngropă pre sărac!

Scrisoarea XIV

(Critică) Ianuarie 1844

În trecutele zile un june, căruia nicicum geniu nu-i lipseşte, plin de idei nouă, mai mult bune decât greşite, îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea, dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decât prin simplitate, întrebuinţând ziceri culese din vechii scriitori, pre care voieşte cu de-a sila a le re-nvia, dând unora înţelesul ce poate au avut întăi; în sfârşit, fabricând de la sine ziceri, şi vrute şi nevrute.

Am voit a-i arăta deşanţata lui întreprindere, spuindu-i că nu e dat tuturor a crea ziceri şi a baga scalpelul în biata limbă, pentru a o struji cum li se pare; că nu sunt toţi creatori, ci croitori şi croitori răi; că sunt multe piedice, fanatismul bătrânilor, deprinderea, pedantismul, cărţile bisericeşti ş.c.l.

Mă asculta cu o nerăbdare ce se videa în neastâmpărul său, pănă ce sărind de pe scaun:

— Iartă-mă, domnul meu, strigă: iartă-mă că nu mai am rabdare! Ce-mi vorbeşti de fanatism şi de deprindere? De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă barbe şi papuci galbeni. Cât pentru pedantism, e o emblemă a dobitociei. Cărţile bisericeşti? Dar ia, mă rog, pe-acele tipărite mai nainte şi în vremea mitropolitului Dositeu şi vei găsi zicerile: provedinţă, creştin , înger , comentarie, şerb ş.c.l. pre care acei nuoi — socotind că fac mai bine — le-au prefăcut în pronie, hristian, anghel, tălmăcire, rob ... în loc de şerbul lui Dumnezeu, robul lui Dumne- zeu ; pare că Dumnezeu creator şi părinte are trebuinţă de robi, nu de supuşi şerbi sau slugi, carii să îmble în căile lui. Grecul nu zice: SklboV, ci DoĐloV toĐ qeoĐ şi asemene zic şi toate celelalte popoare creştine. Ia seama, domnul meu, că ei nicăiri n-au voit a întrebuinţa timpul săvârşit a verbului, ci tot cel nehotărât; niciodată: avui, făcui, fui, totdeauna: am avut, am fost, am făcut, fără să-şi deie cuvânt pentru astă arbitrară palmă preste ochii gramaticii. Ei — tot aceşti noi — întrebuinţează zicerile: învălire, mirare ş.a., dar n-ar zice, Doamne fereşte: miracul şi văl care sunt tot una şi pe care le găseau în cărţile vechi. Prin un capriţ neînţeles, luau verbul şi lasau substantivul!

Nu-ţi place că zic: inimă, tinereţă, spirit, relege, virtute? Ai voi să zic: suflet, dragoste, duh, lege, faptă bună; pentru că la d-ta inima, acest dar dumnezeiesc, înseamnă acea bucată de carne macră prin care circulează sângele; tinereţa, junie, spiritul, o esenţă îmbătătoare; relegea, lege sau pravilă; virtutea, puterea animală a trupului. De pildă, acest fras: L'âme qui aime avec tendresse est inspirée par l'esprit de la religion et de la vertu , eu l-aş Creştin, chrétien, cristiano. Înger, Angeru, Angelo. În limba română l se schimbă în r, d.p. gelo, geru; sale; sare; popolo, poporu etc. Şerb, servo. La români v se schimbă în b; d.p. selvatico, sălbatic; cervo, cerb; voce, boce; polvere, pulbere etc. traduce aşa: "Inima ce iubeşte cu tinereţă e insuflată de spiritul relegei şi a virtuţii". D-ta negreşit că astfel: "Sufletul ce iubeşte cu dragoste, e insuflat de duhul legii şi a faptei bune". Acum un oarecine care ar pricepe zicerile, făr-a şti şi înţelesul ce le-aţi dat dv., vrând a retraduce din cuvânt în cuvânt traducţia d-tale în franţeză, ar trebui să zică:"Le souffle qui aime avec amour est inspiré par l'odeur de la loi et de la bonne action şi ar râde, mirându-se ce ai voit să zici d-ta prin acest fras smintit.

Zicerile abătut (abattu), umilit (humilié) şi alte câteva care numi vin în minte, le-aţi botezat săracele, cum v-au plesnit în cap.

Prin abătut, înţelegeţi aceea ce franţezul zice prin écarté, prin umilit, plecat (humble). Apoi dacă se găseşte un om ce vine de pune tot cuvântul la locul lui, dându-i înţelesul cel primitiv, strigaţi că e cu neputinţă a strica obiceiul, vorbă proastă a oamenilor mişei, pentru care nu e nimic cu putinţă!

Îmi zici să creez ziceri? Ce o să fac când îmi lipsesc cuvinte ca să-mi arăt ideile? Însă de vei căuta bine, vei videa că şi acele ziceri sunt sau româneşti uitate, sau împrumutate de la limbile surori. Şi apoi, întru aceasta am urmat pildei altora, carii ştiu ce va să zică o limbă... Adio, domnul meu, urmă luându-şi capela, eşti întro zi de spleen, nu vrei să mă înţelegi. Sunt şerbul d-tale!

— Dar, poet al dracului! Ţi-am spus că sunt mai mulţi croitori decât creatori, şi...

Poetul era acum în uliţă.

Iaca cum judecă acest june nevindecat în părerile lui. Mie mi-e prieten şi aş dori să-l pot îndrepta, dar — îmi mărturisesc păcatul — mă cam învoiesc cu ideile lui.

În adevăr, folosul ce a izvorât din cărţile bisericeşti întru aceea ce priveşte relegea şi morala e netăgăduit, dar gramatica mult pătimi. Dacă limba ar fi ramas precum se vede în cărţile vechi şi se aude în gura poporului, şi vrun om înzestrat c-o ştiinţă sistematică a limbelor rude s-ar fi apucat a o aduna şi a o aşeza, precum cer tipul şi origina ei, negreşit că am fi scapat de toate aceste pleonasme, fiorituri şi cacofonii. Scriitorii nuoi bisericeşti şi profani au introdus shimatismul limbei greceşti împreună c-o mulţime de ziceri, lepădând pre cele româneşti.

Când ar zice cineva astăzi ghintă, cor, columb, dardă, custodie, templu, generos, peregrin, învestat ş.a. — pre care le-au lepădat — puţini l-ar înţelege; şi însă astfel se vorbea, se scria şi se tipărea cu vro sută şi câţiva ani în urmă.

Multe parascovenii — de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană — are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavona. Nu-mi vin în minte toate şi nici voi a te supăra cu un glosariu ce nu-şi are locul său într-o scrisoare, dar voi însemna pentru curiozitate una-două.

Substantivul slugă, a slugii, prefăcându-se în verb, face slujire sau a sluji, când ar trebui să facă slugire, sluga, slugii, slugire.

La astă zicere slavonă, am pastrat verbul cu declinaţia lui şi am greşit. Altele tot slavoane le-am schimbat şi iar am greşit, pentru că nu ştiu de ce nu mai nimerim; d.p. viteaz, treaz, dârz, obraz ş.a. la plural slavoneşte nu schimbă pe z în j, precum noi care zicem viteji, obraji ş.c.l. în loc de vitezi, trezi, obrazi, dârzi ş.a., o anomalie nesuferită într-o gramatică regulată.

Cu altă scrisoare, îţi voi spune ceva şi de scriitorii vechi.

Scrisoarea XV

(Critică) April 1844
Îţi făgăduisem să-ţi spun ceva de scriitorii vechi, dar poetul de care ţ-am vorbit mi-a dat ocazie a-ţi spune acum deodată altă ceva, păstrându-mi făgăduinţa pentru alt prilej. Iaca ce-mi zise poetul meu, cărui îi arătam o critică ce nu ştiu cine făcuse asupra lui.

— Nu-mi pasă de critica domnului acelui.

— Şi pentru ce nu-ţi pasă?

— Pentru că n-are simţul comun; pentru că vorbeşte de pe ceea lume, în sfârşit, pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un q, doi w şi trei h

Zicând aceste, ne-am uitat unul la altul şi am pufnit amândoi de râs.

Aş fi voit să-l supăr, dar ce să-i zic? Cu argumentul din urmă mă făcuse marţi. Pas de cutează să iei partida unui om care are în iscălitura sa un q, doi w şi trei h! Eu mărturisesc că de aş avea nenorocirea să aib în numele şi porecla mea atâtea farafasticuri, nu mi-aş mai scoate obrazul pintre oameni. Aş prefera să mă cheme Mitrofan, Ciupercovici, Bostănescu sau oricum, şi nu miaş ierta naşul dacă mi-ar fi dat un nume în care să fiu silit a vârî un q, doi w şi trei h.

Sunt oarecare nume care poartă ridicolul în sine. Napoleon ar fi fost aceea ce a fost, de l-ar fi chemat Martin sau Hubert? — Numele înrâurează mult asupra soartei omului. Cunosc o fată care nu se putu mărita, pentru că o chema Gaftona, şi un june foarte de ispravă care se însură macar că se numea Cornescu, şi apoi păţi — aceea ce ştii. Eu (Doamne fereşte!) de-aş avea oi, nu mi-aş nămi un păstor cu numele Lupu. — Dar să venim la treaba noastră.

Voiam să-ţi spun că nu de mult am cetit o carte rusească ce mi-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg şi intitulată: Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki, adică Prescrierea regulilor gramaticii româneşti . Autorul ei este d. Hâncu, român, care — nu înţeleg pentru ce — adaose un of la porecla sa, şi din Hâncu îşi zice Hinculof. Per gusto non disputare.

Astă cărticică ce se alcătuieşte din două volume 8, mare cât de 500 pagine, spune multe de toate pre care eu n-am vreme, nici curagiu să ţi le spun. Ajungă-ţi atâta, că d. Hâncu sau Hinculof cu patriotică generozitate ne înzestrează limba cu 47 slove, adică cu 20 mai multe decât avem.

Patruzeci şi şepte! Zău nu ne mai trebuie mult ca să ajungem pre chinezi! Între aceste, sunt unele gâtlane, buzane, şi nu ştiu cum le mai botează d.S...; prea destule ca să ameţească capul unui biet şcolar.

Una din cele multe care învecinicesc numele lui Eliad în literatura românilor, este că ne-a scapat de atâte litere prisoselnice, ce încetul cu încetul începuseră a se împământeni în limba noastră, şi dacă le-ar fi lasat, cine ştie aceste câte altele ar fi fătat? Este însă o slovă care a rămas, slovă venetică şi hâdă! dinainte căriia pănă şi curagiul lui Eliad — şi asta nu e puţin — s-a umilit. Această slovă iat-o, întortocheată şi cârligată întocmai precum se scrie:

*

În zadar d. Seulescu voi să introducă un culbec (q) în locul ei, şi d. Gianili un par (I). Nerodnică osteneală! Deşeartă trudă! Nime n-a voit să-i asculte, ca şi când n-ar fi zis d.d. nimic!

Astă slovă din alfabetul cirilian, văzând că în dialectele ce derivă din slavona figurează numai de formă (pentru că n-are glas), se vârî vicleana în limba noastră, unde nicicum nu-şi avea loc, şi cu o machiavelică nătângie izbuti a prinde locul tuturor vocalelor româneşti, dîndu-ne acea pronunţie guturală şi groasă de care nu ne putem dezbăra.

Să nu-ţi pară un paradox. Iaca cum uzurpă ea dreptul vocalelor noastre; d.p.: