Merge Tiţa la fântână,
Tiţa, mândra Tiţa!
Cu cofiţa într-o mână,
Tiţa, mândra Tiţa!
Şi tot merge ea cântând,
Floricele culegând,
Floricele lepădând;
Când voinicii le-or culege,
De ei dorul să se lege.
Când vor da să le miroase,
Să le intre doru-n oase!
Tiţo, Tiţo, copiliţă
Cu sân alb de porumbiţă,
Nu da foc inimilor,
Dă pace voinicilor,
Că tu-i da peste-un păcat
Cu marghiolul cel din sat![1]
Tiţa râde şi nu crede,
Dar marghiolul se repede
Ş-o urmează cât colea...
Tiţo, Tiţo, nu mai plânge,
El în braţe mai te strânge
Cu tot dorul satului,
Cu focul bărbatului!

1.    ↑ Marghiol înseamnă un tânăr înghimpat şi vânător de inimi femeieşti. Se zice de o persoană ce e mândră de sine că se marghioleşte.