Mai bine de şese sute lănci s-au sfărmat; s-au luptat pe gios şi calare, la bariera, cu spade şi cu suliţi, unde pururea luptătorii n-au făcut nimic care să nu răspundă la nalta stimă ce avea câştigată, ci făcu să strălucească îndoit aceste torneruri (tournois). în sfârsit, la cel de pe urmă, un gentilom, anume Defonten, cumnat cu Saudiu mare prevot de fauri, fu rănit de moarte; şi la cel al doile încă, Sant-Aubin, alt gentilom, fu ucis de o izbire de lance.
Chronică veche.

Hai la treabă,
Şi degrabă
Să-mi înşele calul meu!

Premelege!
S-a alege
Ce pot face eu când vreu!

De! sileşte,
Te grăbeşte,
Agerul meu armăsar

Sur ca bruma
Cat acuma
De-ţi arată al tău dar.

Toţi să şeadă
Ca să vadă
Lupta regelui Ioan.

Ce străbate
Pân în spate
Cu-a sa lance pre duşman.

Daca are
Calamare
Un călugăr arma sa,

Dacă-o fată
Nu înceată
Zi şi noapte a se-nchina,

Oare vine,
Se cuvine,
Noi ce suntem de nalt loc,

S-avem armă
Ca să doarmă?
Trebui s-o scoatem din toc.

Cea cetate
Ce-aşa late
Porţile şi le-a deschis,

Cu mari case
Turnuri groase
Şi frumoase, e Paris.

Catedrală
Colosală,
Notre-Dame, cât aş dori,

Subt a tale
Mândre şale.
Oasele a-mi odihni.

Ce mai cete,
Juni şi fete
Împodobite se văd!

Ce strigare!
Zgomot mare!
Oameni mulţi pe case şăd!

Iată urlă
Într-o surlă,
Un ţăran chiar ca un bou,

Acel sunet,
Ca un tunet
Răsună pe Podul-Nou.

Luvrul tace,
Şede-n pace.
Toată noaptea afundat,

Şi ascunde
Nu ştiu unde,
Capul cel încoronat.

Acum iute
Să-mi ajute,
Doamna sufletului meu!

Acum rupte,
Lănci în lupte
Au să fie multe, zeu!

Iată toată
Astă gloată,
Într-în câmp, ca un şiroi;

Bâzâieşte
Şi vuieşte
Ca albinele în roi.

Trecu gluma;
Haide acuma
Sabia din toc să scot.

Ca să creadă
Şi să vadă
Cine sunt eu şi ce pot.

Prin balcoane,
Facem zvoane
Ochii când ne aruncăm.

Damoazele
Frumuşele,
De pe cal le fermecăm.

Tot se-ndeasă
Ca să iasă,
FONTRAILLE şi cu CHABOT,

Ce din gură
Îl înjură,
Că e nalt numai d-un cot.

Şi SERGE care
Făcu mare
Jurământ, far a trăi

Vremea lungă,
Pân s-ajungă
La sântul loc ş-a veni.

De s-ar duce
Cel biet duce
Căruia îi zic LOTHAIRE

Şi să vie
Ca să fie
Cu noi numai SAUVETTERE.

Bată-l vina!
Ce-i pricina
Că vidamul de CONFLANS

Tot pândeşte,
Ş-urmăreşte,
Pe-o copilă cu colan?

ISEULT, fată
Minunată,
Străluceşte ca o stea;

Dama Alice
Aşa zice
Reginei, ce tristă sta:

„O, regină!
N-ai pricină,
Să fii tristă, măria ta.“

Dar ea zice:
„Damă Alice!
Tu nu ştii chinul ce trag,

Căci nu mică
Am eu frică,
Pentru cel ce-mi este drag!“

Toţi cu fală.
Dau navală
Cu amarnice strigări;

Spija sună,
Ce furtună!
Ce mai de bravi cavaleri!

Parcă-s paie
Aşa se taie,
Se înjunghe, se omor,

Şi tot cheamă,
Mai cu seamă,
Sântul George-n ajutor!

Precum valul
Rumpând malul,
Toate şesele a împlut,

Aşa mare
Adunare,
De mult timp nu s-a văzut!

Vine vreme
Să mă cheme
Şi pre mine un viteaz.

Cal ferbinte
Fii cuminte,
Deştept, iute, ager, treaz.

De-oi învinge,
Şi-oi înfrânge
Cei cavaleri care ies,

Cu a mea mână,
Traista plină
Îţi voi da de bun ovas.

În luptare,
C-o oftare
Căzu pagiul tinerel:

Iată moare!
Ca o floare,
Sufletul ieşi din el!

Tu, fanfară,
Cânt-amară,
Şi duioasă moartea lui;

Muma-i plânge,
Mâni îşi frânge,
Că fiul ei mai mult nu-i!...

Dar pe dânsul
Curge plânsul
Isabelii mai vârtos;

Ea sărmana
Şterge rana,
Cu părul ei cel frumos.

Într-o groapă
Ce se sapă,
Pe-amândoi i-au aşezat...

Ce ne pasă!
Haide-acasă!
Pasul a fost minunat!

Tu grăbeşte
De găseşte
Grajdul tău de iarbă plin

Eu la treabă
Pun în grabă,
Pe monahul Augustin;

Care ştie
Ca să scrie
Latineşte pre curat,

Având mare
Aplecare,
La cetit şi la mâncat.

El descrie
Pe hârtie,
Orice vitezii eu fac,

Căci nu vine
Pentru mine
Să ştiu seri ca un diac.

Un domn mare
Care are
Bani şi vasali îndestui,

Feşteleşte,
D-iscăleşte
Undeva numele lui.