În ceasul trist de noapte, când apriga furtună
Pe marea tulburată, săltând din val în val,
Se-nalţă, se lăţeşte şi vâjâie şi tună,
Zdrobindu-se de mal,

Atunci când spaima crudă fiori suflă prin lume,
Când tunetul se poartă vuind din loc în loc,
Când marea frământată s-acopere de spume
Şi norii ca talazuri arunc spume de foc,

Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărâmată,
S-aud pe valuri vântul cu groază şuierând,
Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărtată
Şi cerul fulgerând.

Căci inima mea astfel de jale e muncită
Şi plânge cu durere la tine când gândesc,
O! maică, înger dulce! o! maica mea iubită!
Tu, ce-ai zburat din braţe-mi în leagănul ceresc!

Pierdut în întuneric sub cerul fără stele ,
Lipsit de-a ta fiinţă ce zace în mormânt,
Eu văd în nori, în valuri, icoana vieţii mele
Şi gem cu-a noptei vânt!

Ah! mult amar e ceasul când dorul ce jăleşte,
Cătând în vremi trecute un suvenir slăvit,
Se-mpiedică în zboru-i şi cade, se loveşte
De peatra mormântală a celor ce-am iubit!

Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrişoară
Pe luciul viu a mărei de vânt se îngână,
Şi sub un cer albastru, ca lebăda uşoară,
Azi lin se legăna.

Dar vântul crunt, deodată, suflând cu vijelie,
Schimbă a mărei faţă în munţi îngrozitori;
Ş-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie
Zdrobită, se zăreşte la fulgeri trecători!