Cunoşteam odată
Un om rătăcit,
Cu mintea furată
De-un gînd strălucit.
El se-namorase de-o stea zîmbitoare
Şi-i închina astfel vorbe rugătoare:

"Dalbă stelişoară
A lui Dumnezeu !
Dulce sorioară
Sufletul meu !
Crezi că vecinicia fără de simţire
Plăteşte-un ferbinte minut de iubire?

Crezi tu că departe
De acest pămînt
Ai avea tu parte
De-un amor mai sfînt,
Mai mare, mai gingaş, mai vrednic de tine
Decît adorarea ce-ai născut în mine?

O ! floare cerească !
Dacă s-ar putea
Ochii-ţi să privească
În inima mea,
Ar afla atîte simţiri iubitoare
Ce cresc l-al tău nume ca florile-n soare,

Cît vreo lume altă
Nici ai mai dori,
Ci din bolta naltă
Mi te-ai coborî,
Ca s-auzi concertul de armonii line
Ce-mi răsună-n suflet şi şoptesc de tine !"

Apoi sta-n uimire
La ceruri privind;
Plîngea cu măhnire,
Suspina zîmbind,
Şi cînd, despre ziuă, fugea blînda noapte,
Îi părea c-aude în cer aste şoapte:

"Eu a ţării mele
Sînt lucinda stea !
De poţi, între ele,
Vină de mă ia.
Fă-te geniu falnic, fă-te şoim de munte
Ca s-ajungi la mine şi l-a ţării frunte !"