Contelui Cavur

Pe o noapte-ntunecoasă,
Pe o mare furtunoasă,
Trece-un vas necunoscut.
Care geniu îl conduce
Printr-a mărilor năluce
Cătră malul nevăzut?

Valul vine cu urgie
Din întinderea pustie
Ca un duşman tăinuit.
El s-aruncă să înece
Vasul gingaş care trece
C-un lung gemet obosit!

Nu e stea, nu e nici lună!
Vântul suflă, cerul tună,
Apa saltă clocotind,
Şi în neagra depărtare
De lumină nici o zare
Nu se vede strălucind!

Călătorii, visând moarte,
Sub asprimea relei soarte
Au plecat frunţile lor.
Înlăuntru toţi grămadă
Ei s-aşteaptă a fi pradă
Unui val omorâtor,

Căci sub crâncena rafală
Munţi de spumă dau năvală
Peste podul răsturnat,
Şi-n a mărei crunte larguri
Arunc pânze şi catarguri,
Tot ce vântul a dărâmat!

Un om singur se zăreşte
Şi la moarte nu gândeşte
În acel minut cumplit.
Lupta vasului e mare,
Iar pilotu-n nepăsare
Stă la cârmă neclintit,

Şi-n furtuna-ngrozitoare
Mâna lui mântuitoare
Poartă cârma până-n zori,
Când limanul vesel pare
Îmbătând de fermecare
Pe sărmanii călători.

Iată vasul în ferire!
Călătorii cu grăbire
Sar pe malul înverzit.
Viaţa lor este scăpată;
Ei se duc!... dar cine cată
La pilotul ostenit?

Turin, 1859