Чадыр-Лунга — город в Республике Молдова, входящий в состав автономного территориального образования Гагаузия. Расположен на юге страны, в среднем течении реки Лунга, в 130 км от Кишинева. По данным переписи 2004 года, население города составляет 19 401 человек. Первое документальное упоминание о Чадыр-Лунге датируется 1789 годом.
Читать далееŞalga
Sus pe malul Dunărei,
La perdeaua cu câini răi,
A Şalgăi a vădanei,
Este-o turmă de cârlani
Păscută de opt ciobani,
Turma Şalgăi cea frumoasă
Ca şoimul de inimoasă.
La perdea-n miezul nopţii
Nimerit-au haiducii,
Nimerit-au, năvălit-au,
Paloşele zângnit-au,
Pe ciobani legatu-mi-au,
Dulăii-mpuşcatu-i-au.
Iar pe baciul cel mai mare
Îl fereca şi mai tare
Cu coatele la spinare,
De striga că rău îl doare:
,,Căpitan Caracatuci,
Vătăjel peste haiduci!
Peste cinci sute şi cinci
Tot haiduci de cei voinici.
De-ai făcut vrodată bine,
Fă-ţi o milă şi cu mine
Şi-mi dezleagă braţele,
Rău mă dor sărmanele!"
Căpitanul se-mblânzea,
Braţele-i le slobozea.
Iară baciul cum scăpa,
Mâna-n sânu-şi o băga,
Bucium de aur căta [2]
Şi de trei ori buciuma,
Văile se răsuna,
Frunzele se clătina,
Şalga-n somnu-i l-auzea,
Din somn Şalga se trezea,
La soacră-sa se ducea
Şi din gură aşa-i zicea:
,,Maică, măiculiţa mea!
N-auzişi tu buciumând
Şi văile răsunând?
Nu ştiu, maică, ciobanii
Rătăcit-au cârlanii,
Ori drumul au rătăcit,
Ori haiduci i-au năvălit?"
Baba soacra răspundea:
,,Mergi, te culcă, fata mea,
De ciobani nu te-ngrija,
C-aşa bucium' ei cu dor
Când le-i dor de casa lor."
Soacra bine nu sfârşea,
Şalga iar că auzea
Glas de bucium răsunând,
Pân-în suflet răzbătând.
,,Hei! copii, copii argaţi!
Somnul dulce voi lăsaţi,
Ş-un cal iute-mi înşăuaţi,
Puneţi şaua bărbăteşte,
Să încalec voiniceşte."
Ea pe cal se arunca
Şi spre Dunăre-alerga
Hăulind şi chiuind,
Buzduganul învârtind.
Cât haiducii o zăreau,
Loc de fugă nu găseau,
Iară Şalga-i urmărea
Şi din gură-aşa răcnea:
,,Ian aşteapt' aşteapt' asteaptă
Să luptăm la luptă dreaptă,
Căpitan Caracatuci,
Vătăjel peste haiduci,[3]
Peste cinci sute şi cinci
Tot haiduci de cei voinici!
Stai pe loc să ne-ntâlnim,
Două vorbe să grăim
Şi-n arme să ne lovim,
Că mă jur pe Dumnezeu!
Să te-nvăţ eu, fătul meu,
Cum se leagă ciobanii,
Cum se pradă cârlanii."
Căpitan Caracatuci,
Cetaş mare de haiduci,
Se ducea, ducea, ducea,
Nici capul nu-şi întorcea.
Şalga-i ici, Şalga-i colea,
Capul din fugă-i tăia!
Capu-n urmă rămânea,
Trupu-nainte fugea,
Sângele pârâu curgea,
Drumul roş că se făcea!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Cică, mări, de pe-atunci,
Când vin cete de haiduci,
Drumul lor nici că greşesc,
Nici că, zău, mai nimeresc
La perdeaua cu câini răi
A Şalgăi, a vădanei
A Şalgăi, a vădanei
De pe malul Dunărei!
[1] Şoimul e pasăre răpitoare, mai mare decât uliul şi mai mic decât vulturul, însă foarte îndrăzneţ şi rapid în zborul său. El trăieşte în munţii Carpaţi şi-şi face cuibul pe stânci înalte.
Şoimul vânează păsări mari precum gâşte sălbatice, cocoare, dropii etc., care trec în cârduri prin Moldova şi pribegesc din ţară la apropierea timpului de iarnă. Când el zăreşte un cârd de acele păsări călătoare, îşi ia zborul de se înalţă mult deasupra lor, apoi se repede din senin ca o săgeată şi loveşte păsările cu osul pieptului, încât acestea cad ameţite şi se ucid zdrobindu-se de stânci. În timpurile de demult, strămoşii noştri aveau obicei de a îmblânzi şoimii şi a-i deprinde la vânat precum se face şi astăzi cu coroii, şi se vede că meşteşugul lor era foarte vestit, de vreme ce şoimii făceau parte din tributul ce se plătea sultanilor după închinarea Moldovei. Acest tribut ce purta numele de dar spre semn de închinare se compunea din 4000 galbeni, 40 iepe şi 24 şoimi.
Şoimul se vede ades figurând în balade ca imagine de vitejie şi de repezime.
Un voinic e Căpitan Şoiman şi are ochi şoimuleţi. Un cal sprinten zboară ca şoimul.
În balada lui Serb-Sărac descrierea alergării cailor pe câmpul de la Haidar-Paşa e făcută în chipul cel mai poetic:
Alalah! cai arăpeşti,
Alalah! cai tătăreşti,
Cum mişcau copitele
Ca şoimii aripele.
[2] În letopiseţele noastre se zice că semnalul de război se da prin buciume. Domnii porunceau a buciuma când oastea română era gata a se încleşta la luptă cu duşmanul. Este dar de presupus că în secolele de înainte buciumul nu era numai o ţevie de cireş, ca acela al ciobanilor de la munte, ci un instrument de metal, un soi de trâmbiţă militară.
[3] Adică: căpitan de ceată.