"Dar nu voi să-l văd..." "Sania mea te va lua", zise el. "Dar nu voi să merg cu sania d-tale..." "Ea va sta la portița grădinii d-tale", zise el, ridicându-se și surâzând.

Angelo, m-am dus noaptea în grădină, am deschis portița, m-am pus în sanie și iată-mă-s.

Ea luă dreapta lui în amândouă mâinuțele, o bătu ș-o sărută apoi...
— Lilla!
— Lasă-mă, Angelo... eu nu mai am ce-ți da... ți-am dat tot... De mult n-am mai fost stăpână pe mine, de mult eram toată a ta... Ai milă de mine... Dac-ai crezut că sunt cuminte... iată cuminția mea toată... dac-ai crezut că sunt frumoasă, iată frumusețea mea toată... Toată fața mea e sfințită de sărutările tale... de nu mă poți iubi pe mine... iubește-ți sărutările tale, Angelo, iubește-mi ochii mei, căci te-au privit, căci ș-au lipit razele de frumusețea ta... iubește gura mea, s-a atins de a ta... Iubește-te pe tine în ființa mea... Angelo, zise ea plângând și lipindu-se spasmodic de pieptul lui și apropiindu-și gura de urechea lui: iubește-ți copilul tău...

El nu răspunse nimic. I se părea că e un delicvent... că o vină mare apăsa sufletul lui...

— Şi cum vom trăi noi? întreabă zâmbind cu tristețe...
— Cum? Ah! iată cum... Iată tabloul ce mi-l zugrăvesc... Dimineața, când vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi și te-i scula... apoi ți-oi aduce cafeaua și cămeșa cu butonii puși, și ciorapii, halatul, fesul, o țigară... te-oi îmbrăca, apoi te-i duce la treaba ta... și, rămasă acasă, voi șterge colbul de pe cărțile tale, voi aranja hârtiile, voi drege penele stricate și când vei veni acasă va fi masa pusă... pânza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare... după masă vom ședea la cafea, vom vorbi nerozii... apoi, adaose încet abia mișcându-și buzele, apoi... zic și eu, de... vom avea copii... un băiet frumos ca tine, icoana ta, ș-o fetiță ca mine... Ah! vom fi fericiți...

— Da, fericiți! murmură el încet și-ntunecos. "O, Cezara! Suflet de demon, gândi el, cum citești în sufletele omenești... cum vezi în ele scris viitorul, cum pricep zâmbetul tău de dispreț de ieri".

— Dar tu pari trist, dulcele meu amic... de ce?
— Sunt obosit, femeia mea, dulcea mea femeie, nimica alta...
— Acuma mă duc, ca s-ajung acasă... Vei veni să mă ceri, nu-i așa... Vino azi, voi aștepta cu nerăbdare venirea ta... Oh! cât te mai pot iubi...

Ea-și aruncă mantila pe umere, îl sărută și dispăru pe ușă... El rămase trist... "Va să zică asta-i viața mea viitoare... Adio visuri orbitoare... am devenit umil bărbat al unei mici femei... Vom avea copii... mi-o aduce halatul și papucii dimineața... Ah! doar o dezgustătoare perspectivă de urât și monotonie..."

Cezara în haina ei de Hamlet râdea într-un colț al odăii. D-zeu știe când și cum se furișase-n casă... La vorbele lui vorbite încet, însă destul de clar, ea trase-un hohot ironic și splendid de răceală...

— Taci! taci!
— Ei bine! iată dar idealul tău... iată viața îngerilor... iată scopul pe care natura voiește a-l împlini prin aceea c-a îmbrăcat acel bobocel de fată cu naivitate și grații... un băiețel... o fetiță, aerul odăii apăsat de voluptatea patului conjugal... un pat cu cerșafuri care trebuiesc foarte des schimbate... N-a rezistat mult îngerul, nu-i așa... Se grăbea natura să-și împlinească scopul ei măreț, reproducerea neamului omenesc, și și-a asigurat această împlinire pin îmbrățișări multe, pin dulci rezistențe, pin vorbe cu două înțelesuri... O! O! pfui! hahaha! Ei, ce faci, fugi?...

— Te-aș ucide, Cezara, de drept ce ai! Mă desperezi...
— Şi orb nebun ce ești... nu vezi tu că ești o unealtă, că bucurii, dureri, pasiunea, plăcerea ce o ai pentr-un sân femeiesc care nu contribuie nimic la voluptate, plăcerea ce o ai pentru-o fată naivă, căci cu cât va fi mai naivă, cu atât mai greu îi va veni în minte să-și ucidă copilul... nu vezi că ești o unealtă în mâinile unui demon, că ești jucăria simțirilor tale, că nimic ce ai nu e al tău, că tu ești cauza involuntară pe care natura, sau numește-o cum vrei, își scrie așa-numitele scopuri mărețe... Nu vezi tu că legi, state, monarhi, religii nu sunt decât aparatul greu pentru a face cu putință acest act murdar de reproducere și a vă arunca apoi în brațele monotoniei meschine a urâtului, a ridiculului, a unei vieți care-mi face greață?... Te-nchipuiesc cu halatul înflorit, cu fes în cap, cu papuci, cu ciubuc, c-o claie de copii, c-o ocupațiune monotonă și somnoroasă; apoi vei muri și copiii tăi cei de spirit vor repeta aceeași viață spirituală...

— Ai drept... asta mi-o spun și eu... taci, râsul tău mă supără...
— Şi de ce aș tăcea... zise Cezara-ncrucișându-și mâinile... Tu ai pierdut pe această copilă... Tu știai că n-ai s-o poți iubi, puteai cel puțin ști că ea nu-ți va ajunge, și cu toate acestea ai avut-o ca pe soția ta... Ai nefericit-o... Crezi că-mi trece pin minte să-ți cruț mustrările de cuget... nu! De aceea sunt un demon...

— Dar tu mi-ai adus-o...
— Spun că nu?... Da... sunt liberă eu de a încerca să seduc... De ce te-ai lăsat sedus?

— N-am remușcări...
— N-ai... Bine... Copila va fi alungată de părinți... va naște-n sărăcie... Va fi o femeie pierdută... dacă n-o vei lua de soție... Dar tu o vei lua. Vei avea o viață de urât, vei umbla după alte femei... eu voi îngriji ca ea s-o știe aceasta și atunci adio pace casnică, atunci abia vei vedea ce va să zică iadul pe pământ... A! pân-acum n-ai nici idee... Pân-acum melancolia ta și coloarea neagră sub care privești lumea sunt teorii sure pe lângă realitatea ce te așteaptă...

— Voi suporta inevitabilul...
— Adio, Angelo...
— Cezara!... Cezara, murmură el încet plecându-și genunchii la ea... te iubesc... nu poți tu ierta...

— Ce să iert? Te iubesc eu?... Ea ieși repede din casă.

— Lilli a venit apoi la mine, trimisă chiar de tatăl său, ca să-mi ceară din nou scuze... I-am spus că tu n-o poți lua de soție și am explicat punctele mele de vedere... A plâns mult biata fată... dar voi ști eu s-o mângâi... Am un camerier care nu e de desprețuit...

— Cezara!
— Ei, D-zeul meu! dar tu ești nebun... Ea va fi fericită în felul ei... Vino-ncoace și suge rana asta... Nu vezi că-mi curge sângele pe haine...

El își lipi buzele de rana pieptului și supse acele picături de rubin ce păreau a curge pe zapadă... Ea-i ținea capul cu mâinile... apoi-i ridică capul și sărută gura lui roșie de sânge... Asta drept mulțămire... Ea-și acoperi sânul, îl ridică pe brațele ei ca pe un copil, îl strânse la piept, îl dezmierdă...

— Cum mă faci să pătimesc, șopti el încet.
— Bine, încă n-ai cunoscut tu ce voi eu ca să cunoști... Amicul meu, ai alegerea între două lucruri: între urât, ordinar, meschin și între durere, pasiune, turbare... între Lilli și mine. Eu nu te-nșel, ți-o spun dinainte: eu voi usca viața ta de m-alegi pe mine... eu te voi omorî... dar nu-ți voi coase halat, nici ți-oi împleti pungi de tutun... eu te voi despera... Dar nu ți-oi face copii... De un singur lucru te asigur, nu ți se va urî cu mine, poate însă ca mie să mi se urască cu tine... atunci, se-nțelege, se sfârșește totul... atunci știu că vei trebui sau să mori, sau să nebunești.

Ea-l juca pe genunchii ei, își băga mâinile-n sânul lui și el simți înnegrindu-se lumea-naintea ochilor lui...

— Ah! aș rezista de mi-ar fi cu putință, zise el cu durere... dar acum... acum când aș da toată lumea pentru o sărutare a ta și viața mea-mpreună... acum e prea târziu, diavol de femeie ce ești...

— Voluptatea cea crudă a dorinței și a durerii... iată ce-ți ofer... De-un lucru fii sigur: te iubesc. Nu te lăsa înșelat de împrejurarea că amorul samănă așa de mult cu ura... Aș fi în stare să mă las ucisă pentru tine.