I

Pentru a judeca şi a preţui meritul unui autor, trebuie a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul, prin care geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină.

Să vedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice şi pe Alexandru Lăpuşneanu, acest cap d-operă de stil energic şi de pictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atâta măiestrie Baladele lui V. Hugo şi a compus acea colecţie de Păcate ale tinereţilor, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada de frunte a literaţilor români.

A sosi pe lume într-o ţară liberă şi civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea ţară o limbă cultă şi avută, pentru a-şi exprima ideile şi simţirile, este un avantaj imens pentru acei chemaţi a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci când el posedă instrumente perfecţionate; un cultivator harnic şi priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic şi ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat şi perfecţionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoştinţă curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice şi a pregătit pământul pentru holdele viitorului? Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din România care a înzestrat patria lui cu produceri atât mai preţioase, că ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului.

Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a vieţuit, a luptat şi a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineri din generaţia actuală; însă mulţi sunt încă în viaţă care îl vor recunoaşte şi-l vor declara exact. Acel tablou arată societatea semiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primii paşi ai juneţii sale, el, ce avea o inimă fierbinte şi un spirit luminat de razele soarelui occidental.

II

În capul guvernului un domn ieşit din monstruoasa împreunare a suzeranităţii turceşti cu protectoratul rusesc, un soi de paşă purtând chiveră muscălească, puternic, despotic, dispunând de profunda supunere a locuitorilor ţării, înconjurat de o temere respectuoasă, şi însuşi tremurând dinaintea unui firman din Constantinopol, tremurând mai mult dinaintea unei simple note din Petersburg, tremurând încă şi mai mult dinaintea împărătescului consul al maiestăţii sale Nicolai Pavlovici.

Acel domn, deşi înfăşat pro forma în pelincile Reglementului Organic, deşi faţă cu o putere legiuitoare numită Obşteasca Obişnuită Adunare, semăna cu un arbor mehanic, de la care atârnau toate ramurile administrative, financiare, judecătoreşti şi chiar bisericeşti, ramuri destinate a hrăni trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele ţării. El făcea şi desfăcea mitropoliţi şi episcopi după cuviinţa sa; el numea funcţionarii statului pe termen de trei ani, în care aceştia aveau tacit învoirea de a se îmbogăţi prin orice mijloace; el da ultimul veto în materie de procese; el era cenzorul arbitrar a orice produceri intelectuale, a orice aspirări liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se încercau a răspândi gustul literaturii (presa politică fiind mărginită numai în dare de seamă a balurilor de la curte şi a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae).

El, în fine, stăvilea zborul gândirii după placul său, şi ades înfunda chiar pe gânditori la o mănăstire, fără nici o formă de proces alta decât prin o simplă poruncă verbală dată agăi de oraş. La picioarele tronului se înşira treptat o boierime împărţită în diferite clase.

Clasa I, poreclită greceşte protipenda, fiindcă era compusă de cinci ranguri înalte: logofeţi mari, vornici, hatmani, postelnici şi agi, care singuri aveau dreptul de a purta bărbi. Ea forma o bogată oligarhie de câteva familii greco-române, ce-şi atribuise de la sine calificarea de aristocraţie, calificare nebazată nici pe fapte glorioase, nici pe moştenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocrate din Europa occidentală. Totuşi în acea clasă şi numai în sânul ei domnul alegea consilierii săi şi funcţionarii mari ai statului. Astfel miniştrii, preşedinţii divanului domnesc, generalii miliţiei etc. nu puteau fi alţi boieri decât numai acei din protipenda şi chiar tinerele odrasle din tulpina evghenistă păşeau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să intre în posturile de ispravnici şi de vornici de aprozi.

Clasa II, formată de ranguri secundare, precum: spătari, bani, comişi, paharnici etc., era mult mai numeroasă, însă totodată şi mărginită în aspirările ambiţiei sale. Din corpul ei în adevăr ieşeau diacii de visterie, cei mai iscusiţi, cei mai cu bun condei; însă rareori, chiar după mulţi ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furişa în mândra protipenda, şi acolo sărmanul era supus la supliciul lui Tantal. Deşi acum era boier cu barbă, deşi tolerat în ecpaeaoa privileghiată, el făcea zâmbre, privind cu jale la jilţurile ministeriale; căci nu-i era permis să aspire decât la modestul scaun de şef de masă sau cel mult la scaunul de director de minister!

Clasa III, miluită cu cinuri (ranguri) de: slugeri, şătrari, medelniceri, ftori-vist, ftori-post etc., era mişină de cinovnici, funcţionari subalterni, care umpleau cancelariile şi mânjeau conţuri groase de hârtie vânătă cu docladuri, otnoşanii, anaforale etc., scrise cu slove încălecate unele deasupra altora; căci pe atunci literele latine erau tot aşa de cunoscute în neamul latin al românilor ca şi hieroglifele egiptene sau ca semnele alfabetului chinez. Clasa III visa la splendorile boierilor clasei II, neputând închipuirea ei să se ridice până la înălţimea olimpică a clasei I, şi izbutea din când în când a se acăţa de poalele anterielor boiereşti.

După boierime veneau breslele negustorilor şi ale meseriaşilor, lipsite de orice drept municipal, însă foarte exploatate de funcţionarii Agiei şi Eforiei. Singura prerogativă ce le mai rămăsese consista întru a prezenta domnului la Anul Nou o pâine mare şi sare.

Aceste bresle au dispărut sub vălul năvălitor al jidovilor, alungaţi din Rusia şi Austria.

În fine se pierdea în umbră, în părăsire, în ignoranţă poporul!... poporul şerbit boierescului, poporul pe capul căruia toţi erau stăpâni, toţi: vătavi, arendaşi, proprietari, slujitori, cenuşeri, ţârcovnici, revizori, sameşi, ispravnici, judecători, directori, miniştri, domn, sultan şi împărat!... poporul supus la beilicuri, supus la biruri, supus la dare de flăcăi la oaste, supus la bătaie cu biciul, supus la supliciul fumului prin temniţe, expus la toate capriciile crude ale soartei, la toate mizeriile morale şi fizice, plecat la toţi, fie indigeni sau străini, sărăcit, înjosit, cuprins de groază din copilărie până la moarte şi neapărat de lege nici măcar în contra crimelor!

Iar după acel popor român, în fundul tabloului rătăcea un neam de origine străină, căzut în robie, gol, nomad, batjocorit, dispreţuit: ţiganii număraţi pe suflete, proprietate monstruoasă a statului, a boierilor şi chiar a sfintei Biserici, îngenuncheaţi sub biciul plumbuit al nazârului, vânduţi la mezat ca pe vite, despărţiţi cu violenţă de părinţii şi de copiii lor, schingiuiţi crunt de unii proprietari ce se intitulau creştini cu frica lui Dumnezeu, puşi în obezi, în zgarde de fier cu coarne, purtând zurgalăi!... Ţiganii asupra cărora puternicii zilei exercitau dreptul arbitrar de viaţă şi de moarte; ţiganii care reprezentau spectacolul înfiorător al sclaviei negre, precum ţăranii români reprezentau şerbirea albă! Şi între clasele privilegiate şi acele dezmoştenite, un cler ignorant, superstiţios, îngrăşat cu mana averilor mănăstireşti, aplecat mai mult la plăcerile lumeşti decât la smerenia apostolească; un cler care, în loc de a căuta să apropie turmele între ele prin cuvinte de frăţie, în loc de a exercita un sacerdoţiu sacru şi mângâ ietor, conform moralei lui Cristos, prefăcuse sfântul potir în cupă de plăcere, şi talgerul de naforă în disc de parale.

Aşadar, în vârful scării sociale un domn cu topuzul în mână şi cu legea sub picioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurându-se de toate drepturile, până şi de ilegalităţi, şi scutită de orice îndatorire către ţară; alături cu acea boierime un cler ai cărui şefi, veniţi de la Fanar şi din bizuniile muntelui Athos, se desfătau într-o viaţă de lux trândavă şi scandaloasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub toate sarcinile! sus, puterea egoistă, jos, şerbirea şi mizeria fără protecţie, şi totul mişcându-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranţă, de superstiţii, de pretenţii, de lăcomie şi de frică.

III

După această repede ochire asupra întregului tablou, să examină m acum unele părţi în detail şi să studiem ţara în privirea morală, socială şi intelectuală.

Moralitatea pe la 1828 - 40 consista mai mult în observarea unor practici religioase, în îndeplinirea unor datorii de creştin, precum se înţelegeau atunci acele datorii, adică: în mergerea regulată la biserică duminicile şi zilele de sărbători, în dare de liturghii, în facere de paraclise prin case, în ofrande de pască şi ouă roşii în sâmbăta Paştilor, în trimitere de bucate şi băutură osândiţilor din închisori, la ajunul sărbătorii numită Moşi, şi mai cu seamă în împărtăşanii anuale. Însă adevăratele principii ale moralei lui Cristos erau destul de negrijite.

Mituirea, departe a fi considerată ca un delict sau ca un păcat, cum se zicea atunci, intrase adânc în obiceiuri, graţie corumperii de moravuri lăţite în ţară prin fatala domnire a fanarioţilor, şi producea, pe lângă lefi, venituri sigure şi permise funcţionarilor. Ea forma rodurile cele mai mănoase din ramurile administraţiei şi ale justiţiei, astfel că un slujbaş al statului care în trei ani de serviciu nu-şi făcea avere cădea sub dispreţul guvernului. Înşusi clerul se îndulcea de păcatul mituirii, prin fabricarea plătită de preoţi şi protopopi şi mai cu seamă prin înlesnirea despărţeniilor pronunţate de Dicasterie.

Schingiuirea ţăranilor şi a ţiganilor făcea parte din obiceiurile zilnice şi era o prerogativă a proprietarilor atât de absolută, încât dacă s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care au pierit în schingiuri aplicate lor făţiş, ne-am înspăimânta de acel nour de umbre sinistre ce au rămas nerăzbunate!

Şi însă... oamenii care comiteau acele delicte şi crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi, generoşi, iubitori de săraci; dar aveau dreptul de cruzime şi îl exercitau fără a avea conştiinţă de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de pedeapsă. Astfel era timpul, astfel era starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude!... Şi cum putea fi altfel, când pe străzile oraşelor se petrecea adeseori un spectacol ce era de natură a le împietri: un nenorocit, gol până la şale, legat cu o frânghie lungă şi mânat din urmă de Gavril călăul, precedat de un darabancic, înconjurat de slujitori cu săbiile scoase, tremurând, şovăind, oprit la toate răspântiile străzilor, lungit la pământ, bătut de Gavril cu un harapnic, apoi iară sculat pe picioare cu sila şi iară pornit pe străzi, pentru ca să fie iară bătut mai departe!

Laissez passer la justice du roi!

Lăsaţi să treacă dreptatea domnească!
Deschiderea cu plată a frontierelor ţării la năvălirea jidovilor, alungaţi din Rusia şi din Austria, devenise un izvor de

bogăţie, nu numai pentru funcţionarii subalterni de pe la hotare, dar şi pentru alte persoane, de pe treptele cele mai înalte ale societăţii: toleranţa acordată lor de a specula mizeria poporului, prin dezvoltarea fatală a patimii beţiei, era un al doilea izvor de înavuţire pentru autorităţile ţinutale, şi periodica exploatare făcută asupra lipitorilor străine, prin ameninţări de izgonire, un al treilea izvor care producea sume colosale oferite pe tablale de aur...

Desproprietărirea răzeşilor ajunsese o manie încurajată şi ajutată chiar de braţele puternice ale administraţiei şi justiţiei (?). Mulţime de procese se iscau din senin în contra acelor nenorociţi moşneni, se aduceau la împlinire prin măsuri arbitrare, caliceau mii de familii, pentru ca să îngraşe un vecin căftănit, şi produceau uneori scene foarte dramatice.

Un proprietar mare şi atotputernic avea alăturea cu moşia lui nişte răzeşi înteţiţi, care ţineau la pământurile lor, dreaptă avere întemeiată pe hrisoave domneşti. Orice propunere din parte-i pentru schimb sau vânzare rămăsese fără rezultat.

Ce se întâmplă? Într-o zi, ispravnicul ţinutului, însoţit de o ceată de slujitori, aduse un plug şi, urmând poruncilor ce primise de la Iaşi, ordonă a trage brazdă prin mijlocul pământului răzeşesc. Boii pornesc, fierul plugului începe a lăsa o brazdă neagră în urmă-i, când dintr-un rediu apropiat se iveşte o româncă naltă, ce purta un copilaş la sân. Ea vine sumeaţă în faţa ispravnicului, depune copilul dinaintea boilor şi zice: „De vreme ce aţi venit hoţeşte, ca să ne luaţi moşia strămoşească, na! trageţi brazda peste copilul meu, pentru ca să nu rămână pe lume pieritor de foame la uşile străinilor!“

Toţi stătură încremeniţi!... afară de ispravnic, care răcni înfuriat la slujitori să deie copilul în lături:

— Nu vă atingeţi de el, că-i amar de capul vostru! strigă românca, şi în adevăr deodată se văd ieşind din rediu vreo două sute de ţărani înarmaţi cu topoare şi coase. Ei veneau repede şi ameninţători către părintele ispravnic; dar acesta, negăsind de cuviinţă a-i aştepta, îşi luă ceata şi se făcu nevăzut: „La oarba! la oarba!“ strigau românii din urmă, râzând de spaima lui, şi astfel ei rămaseră stăpâni pe moşia lor... până la anul viitor.

De pe atunci s-a răspândit în ţară cântecul răzeşilor, ca un semn caracteristic al timpului:

Frunză verde de scumpie,
Ard-o focul răzeşie!
Eu chiteam că-i boierie,
Şi-i numai o sărăcie!
Etc., etc.

Legăturile de familie erau în genere strânse şi bazate pe simţirile de dragoste între soţi şi de respect din partea copiilor către părinţi. (Respect manifestat zilnic prin sărutatul mâinii şi prin multe mici nuanţe în obiceiuri casnice, dispărute astăzi din societate.) Căsătoria, considerată ca una din tainele cele mai sacre ale legii creştineşti, se consolida sub scutul credinţei, şi prin urmare multe menajuri erau adevărate modele de bună înţelegere, de bună purtare şi de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasă, cu care sfânta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfânta Biserică, a fost principala cauză a multor despărţenii din acea epocă. Alte două cauze nu mai puţin importante au contribuit a ajuta pe

Dicasterie în traficul său:

1 - căsătoriile silite, după placul părinţilor, fără nici o considerare pentru dorinţa copiilor;
2 - disproporţia de educaţie ce exista între generaţia femeiască şi acea bărbătească.

În adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societăţii de la 1828, care au fost înzestrate cu o frumuseţe proverbială). Ele mai întâi au primit o educaţie îngrijită în pensioanele din Iaşi şi chiar în institutele din străinătate, învăţând limbile franceză şi germană, studiind muzica, deprinzând manierele europene, adoptând costumele şi ideile noi şi simţindu-se, în fine, create pentru a fi regine, pentru a exercita o influenţă salutară în societate, pentru a păşi triumfal pe calea unei existenţe demne de calităţile lor fizice şi morale. Din contra, tinerii, meniţi a deveni consorţii lor, erau crescuţi la şcoalele greceşti a lui Govdala, Cuculi, Kirica, şcoale în care varga şi chiar falanga serveau de mijloc de emulaţie pentru învăţarea verbului tipto, tiptis. Simţul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenea elin desăvârşit.

Afară de câteva excepţii, acei tineri rămâneau în păturile neştiinţei, precum rămâneau în anteriele orientale şi nu erau în stare de a răspunde nici la visurile poetice, nici la aspirările sufleteşti ale gingaşelor soţioare ce se vedeau aruncate în braţele lor prin o absolută autoritate părintească. Din această nepotrivire de idei şi de simţiri năşteau o mie şi una de scene displăcute, pe care sfânta Decasterie le exploata în beneficiul ei. Despărţeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulţeau, şi au mers tot înmulţindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în ţară a tinerilor crescuţi în străinătate. Sub o aparenţă de imoralitate, societatea îşi lua nivelul său moral; căci inteligenţele dezvoltate prin o educaţie egală şi inimile deopotrivă simţitoare se apropiau, şi pe ruinele căsătoriilor silite formau noi, libere şi trainice legături.

IV

În privirea socială, spectacolul nu era mai puţin curios [...] Confortul consista în îmbelşugarea camarei şi a gerghirului cu feluri de mezelicuri, dulceţuri, vutce etc., toate fabricate în casă, sub privegherea cucoanelor gospodine; căci pe atunci gospodăria, deşi cuvânt slavon, exprima însă o calitate ce făcea gloria românilor. Luxul se manifesta prin mulţimea servitorilor, mai toţi ţigani, prin scumpetea blănurilor, a şalurilor turceşti şi a hainelor de mătase, prin frumuseţea cailor ieşiţi din hergheliile ţării, prin eleganţa echipajelor cu patru cai şi prin arnăuţii îmbrăcaţi în dulămi aurite, care din ostaşi domneşti ajunseseră a fi potiraşi, şi din potiraşi slugi de paradă, acăţate dindărătul caleştilor.