— Bucuros, mylord.

Sir Brown ieşi, iar lord Arthur, aruncându-se pe un divan, zise în sine cu mulţumire: „Sechestrând pe contele, rămâne locul vacant în otelul Chataignez, şi poate să-l ocup eu!“

Parisul e un haos în care se prăbuşesc repede averile cele mai mari, poziţiile sociale cele mai solide; el este un balaur care înghite zilnic mulţime de existenţe tinere şi de reputaţii neatinse. Patrimoniul contelui de Farol, patrimoniu de un milion şi jumătate, se risipi în timp de patru ani, şi deodată gentilomul se trezi ruinat, prigonit de creditori şi ameninţat de a-şi pierde libertatea. Deşteptare grozavă dintr-un vis încântător!

Contele luă pe loc o decidere supremă şi scrise amantei sale: Iubita mea contesină!

Cunoscând nobleţea inimii tale, nu vreau să-ţi ascund poziţia critică în care am ajuns. Sunt ruinat! Mai mult decât ruinat, sunt falit! căci vânzând tot ce am, nu-mi rămâne cu ce să lichidez datoriile mele... Falit! Aceasta mă disperă, fiind o pată pe numele părinţilor mei!... Două drumuri îmi sunt deschise pentru ca să ies din starea mizerabilă în care am căzut: să mă împuşc sau să mă fac soldat. Ucigându-mă, nu şterg pata; angajându-mă în oaste, am mângâierea de a plăti măcar datoria mea către patrie.

Adio dar, scumpa mea cuntesină!... Chiar în moment plec la Alger ca să intru în armata Africii. Dea Domnul să fiu ucis la cea întâi lovire cu arabii! Am corajul ca să mor şi nu am curajul să-ţi zic adio din viu grai... Adio! Gândurile mele vor fi cu tine până în ultimă oră a vieţii mele... Adio!...

FOSTUL CONTE DE FAROL

Dridri primi acest bilet a doua zi după o masă mare ce dase contele amicilor săi şi în care el se arătase mai vesel decât totdeauna. D-abia copila uimită finise de citit biletul, şi otelul se umplu de oameni ai tribunalului de comerţ, care veneau să aresteze pe contele. Dridri avu prezenţa de spirit a le spune că contele ar fi plecat la Belgia pentru ca să asiste la duelul unui amic al său, şi astfel ea făcu să i se piarză urma. După dânşii se prezentă sir Brown, omul de confienţă al lordului Arthur, şi reclamă suma de 368.000 fr.

— Contele-i absent, îi zise domnişoara Chataignez.

— Vreţi să ziceţi că-i fugit? observă sir Brown.

— Ce te face a crede?

— Contele a fugit pentru că nu mai are mijloace de a solda creditorii lui, şi noi rămânem pe pavea, caliciţi din cauza lui!... Cine ar fi crezut că un gentlemen ca d-lui, cu tradiţii de familie onorabilă, îşi va compromite astfel numele, declarându-se falit, fără a se îngriji de scandalul ce va produce această veste în publicul parizian!...

— Scandalul? . . . strigă copila spăimântată.

— Negreşit, domnişoară. Toate jurnalele au să relateze nu numai ruinarea şi dispariţia contelui, dar şi chipul cum s-a ruinat prin cheltuieli mai presus de averea sa. Vă las a gândi ce comentarii scandaloase au să se publice asupra onorabilităţii contelui. Cel mai puţin la care d-lui se poate aştepta este de a se vedea tratat de cavaler de industrie.

— Sir Brown! ? observă Dridri indignată, nu uita că ai onorul de a vorbi de contele de Farol.

— Mă iertaţi, domnişoară, răspunse Brown, cu umilinţă, mă iertaţi... Poate că în disperarea mea să fi întrebuinţat vreo calificare cam supărătoare pentru domnul conte; însă gândiţi-vă că eu rămân păgubaş de suma considerabilă de 368.000 franci, întreaga starea mea şi a familiei mele!... Aice sir Brown se făcu a plânge, ascunzându-şi ochii cu mâna; apoi, schimbându-şi tactica, el atacă o altă strună, în vreme ce observa pe furiş fizionomia drei Chataignez.

— Ce trăsnet pentru familia contelui! exclamă el pe un ton tragic. Falit! Falit unul din cei mai însemnaţi membri ai aristocraţ iei franceze! Ce durere de moarte mai cu seamă pentru sora d-sale, ducesa de Briennes, care-l iubeşte cu adorare!... Sărmana! când a citi gazetele de mâine va fi în stare să nebunească!... Dridri simţi un fior rece prin inimă şi, într-un acces de sublimă generozitate, ea întrebă:

— Nu mai rămâne nimic din averea contelui?

— Nimic!... Contele a vândut pe rând moşiile sale şi a aruncat banii pe fereastră cu nepăsarea unui nobil risipitor. . . Singur otelul acesta mai rămâne; însă acesta este înscris pe numele d-voastră şi creditorii nu pot să ridice nici o pretenţie asupră-i... Otelul este proprietatea d-voastră, cu tot ce cuprinde în el, şi d-voastră nu sunteţi responsabilă de nebuniile contelui.

— Te înşeli, sir Brown! replică Dridri. Chiar astăzi eu l-oi scoate la vânzare şi sinetele contelui vor fi toate achitate. D-ta mergi de opreşte orice măsuri ar fi de natură a compromite cât de puţin numele contelui şi liniştea surorii sale. Eu pun garanţie pentru el. Sir Brown salută pe Dridri cu respect şi se duse îndată să înştiinţeze pe lord Arthur de rezultatul misiei sale; iar Dridri, agitată ca de friguri, se ocupă fără întârziere cu formalităţile vânzării otelului Chataignez. Ea parveni a realiza în puţine zile o sumă considerabilă pe acest imobil şi plăti datoriile contelui. Nobila copilă se desfăcu fără multă mâhnire de luxul princiar în care se deprinsese a trăi de patru ani, dar nu se putu opri de a plânge când se despărţi de Ledy. Săvârşind acest act de sublimă abnegare şi mutându-se într-un apartament din strada Havrului, Dridri trimise contelui de Farol următorul bilet, la Alger:

Iubitul meu conte,

Fii liniştit! onorul d-tale este ferit de orice pată, creditorii d-tale sunt plătiţi. De vreme ce soarta ne-a despărţit pentru totdeauna, îţi trimit un adio de cea mai sinceră amicie şi rog pe Dumnezeu să-ţi păstreze zilele în cariera periculoasă ce ai adoptat ca un adevărat gentilom brav şi onorabil.

Amica d-tale

MARIE-ANGÉLIQIIE CHATAIGNEZ

Contele îi răspunse aceste trei cuvinte: „Mulţumesc, sora mea“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să lăsăm acum pe Dridri mulţumită de nobilul ei sacrificiu şi să facem cunoştinţă cu un alt personaj, care a ocupat un loc important în existenţa junei artiste. Vom vedea cum soarta conduce prin un şir de întâmplări extraordinare două fiinţe una către alta şi le face a se întâlni pe calea vieţii.

*

Peste 15 zile Vali priimi următorul răspuns:

Londra, ...1849

Ah! scumpul meu Vali, îmi tremură mâna scriindu-ţi aceste rânduri şi inima-mi se bate astfel de tare că pare a vroi să-mi iasă din sân pentru ca să zboare la tine. Scrisoarea ta iubită e dinaintea mea, dulce, spirituală, plină de simţire, plină de soarele Orientului: ea mi-a adus câteva raze fierbinţi, care au luminat pentru mine cerul întunecat sub care mă aflu de câteva zile, căci nu ştii? Soarta mea bizară m-a adus la Londra!

Îţi închipuieşti, iubitul meu, pe biata Dridri pierdută în negurile Engliterei, tristă, regretând trecutul şi neştiind ce-i pregăteşte viitorul? Oh! pentru ce destinul ne face să gustăm încântările fericirii depline dacă este ca mai târziu să le pierdem pentru totdeauna ! pentru ce team întâlnit eu pe tine în viaţa mea dacă nu mi-a fost permis să mor înainte de a cunoaşte amarul despărţirii!... Dar ce vorbesc de mine, când tot sufletul meu e aproape de Vali? Nu vreau să mai plâng, nu vreau să te mai întristez cu jelaniile mele, nu vrea să mă arăt ochilor tăi altmintere decât cum m-ai cunoscut, veselă şi râzătoare.

Ce voiaj încântător am făcut în compania ta pe Marea Mediterană, pe la Napoli, pe la Malta, pe la Smirna, pe Bosfor, prin toate acele locuri dezmierdate de razele soarelui, unde viaţa cu tine ar fi atât de dulce!... Viaţa cu tine!... iar mi se umplu ochii de lacrimi... Napoli! ai văzut Napoli, dragul meu, şi ai avut curajul să te duci mai înainte?... Eu, în zilele mele de splendoare, am cunoscut pe un nobil napolitan, contele Giuseppe Morri, care era foarte îngâmfat de frumuseţea lui şi repeta necontenit faimosul proverb: Vedi Napoli, e poi Mori. El îmi spunea că luna din patria lui e mai caldă şi mai luminoasă decât soarele Parisului. Aşa să fie?

Ai observat, iubite Vali, cât mă preocup de soare? De când neam despărţit îmi e tot frig şi am căpătat nostalgia soarelui, mai cu seamă aice, în Londra, unde el este înlocuit prin gazul fanarelor. Ce oraş trist e Londra! Ce naţie maşinală, ce obiceiuri diferite de-ale noastre! Aice veselia pare o importaţie străină, căci singurii oameni care se aud grăind şi râzând pe străzi sunt francezi. Englezii nu se primblă, ci toţi aleargă după trebi, cu gândul la bani şi urmând preceptul lor favorit Times is monney, căci englezii au monetizat chiar şi timpul. Aice e locul contrasturilor celor mai exagerate, al bogăţiei fabuloase şi al mizeriei sordite; aristocraţia se arată la Hyde-Parc în carete strălucite cu câte doi lachei pudruiţi îndărăt, şi săracii cu picioarele goale sunt înveliţi în nişte rufe peticoase, care întrec mantaua arlechinului prin împestriţarea lor.

Am văzut într-o dimineaţă de la ferestrele mele măturătorii străzilor în frace, dar ce frace! şi femeile lor cu şaluri şi capele, dar ce capele, ce şaluri!... Am crezut că fac un vis fantastic şi că asist la carnavalul mizeriei. Însăşi atmosfera umedă şi plină de fum de cărbune de pământ părea că plânge de mila lor, stropindu-i cu lacrimi... de cerneală.

Iată, iubitul meu, în ce iad sunt exilată eu, vesela ta Dridri, care n-a mai râs de când a rămas singură... Îţi aduci aminte de râsetele noastre nebuneşti din Paris? Răsunetul lor depărtat vine câteodată de mă trezeşte din somn; atunci deschid ochii, te caut împrejurul meu cu o dulce bătaie de inimă... dar a fost un vis — şi eu cad suspinând cu capul pe perne...

Am întrerupt această scrisoare în timp de câteva ore pentru ca să mă liniştesc şi să-ţi pot spune pentru ce mă găsesc la Londra, însă înainte vin să te sărut ca o soră şi să reclam indulgenţa ta.

Acum ascultă:

Zece zile în urma plecării tale, lord F. se prezentă la mine şi îmi zise:

— Domnişoară, iată trei ani de când te cunosc, trei ani de când te iubesc, trei ani de când aştept să pierzi ura ce ai în contra englezilor. Când locuiai în otelul d-tale, ai respins propunerile mele sub cuvânt că erai fericită de amicia contelui şi că nu doreai nimica mai mult. Amicia contelui ţinu cât averea lui, şi într-o zi el dispăru, atrăgându-te în ruina lui.