SCENA I

Două dame pe o canapea, în fundul salonului; una din ele, vădană ce a fost odinioară frumoasă; cealaltă tânără, nurlie şi destul de nevinovată încă. Cea dintâi poartă o rochie de catifea vişinie; cea a doua -- rochie de crep trandafiriu cu bucheturi albe.

ROCHIA DE CATIFEA: Cum ai petrecut alaltăseară la adunarea doamnei A.?

ROCHIA DE CREP: Cât se poate de bine; am jucat până la trei ceasuri.

ROCHIA DE CATIFEA: Eu n-am găsit adunarea plăcută... Era prea multă amestecătură... Numai jupâneasa mea din casă lipsea.

ROCHIA DE CREP: Se poate; însă eu, doamna mea, nu caut într-un bal decât petrecere şi nu cer alta decât să am cavaleri plăcuţi pentru joc.

ROCHIA DE CATIFEA (zâmbind): Şi mai ales pe vărul d-tale aghiotantul. Nu-i aşa?

ROCHIA DE CREP (tulburându-se): Aghiotantul?... vărul meu?... Pentru ce mai ales el?

ROCHIA DE CATIFEA (cu glas prietenesc): Ascultă, draga mea, ştii cât te iubesc, şi cred că nu te-i supăra de cele ce ţi-oi spune, pentru că eşti o persoană de spirit, deşi încă foarte tânără.

Lumea începe a vorbi de d-ta, şi aceasta mă mâhneşte, cât nu-ţi pot mărturisi... Vărul d-tale e uşor de minte, şi nu-l socot să fie în stare de a simţi vreodată câte are obicei a înşira din gură. Eu îl cunosc...

ROCHIA DE CREP: Îl cunoşti?... cum?

ROCHIA DE CATIFEA (coborând ochii): A cercat să-mi facă curte; dar l-am luat în râs, şi de-atunci...

ROCHIA DE CREP (în parte, zâmbind): Şi de atunci, draga mea, îţi pare rău şi faci morală altora (sculându-se): Pardon; mă duc să zic seara bună doamnei B. care a sosit.

(Se închină rochiei de catifea şi se îndreaptă către uşa unui salon lăturalnic unde se întâlneşte cu un aghiotant strălucitor sub uniforma sa aurită.)

AGHIOTANTUL: Sărut mâna, verişoară; eşti frumoasă în astă seară ca o zână! Vrei să jucăm cel întâi contradans împreună?

ROCHIA DE CREP: Nu se poate, verişorule, că-l joc cu domnul D.; însă dacă n-ai damă, du-te de pofteşte pe doamna cea cu rochie vişinie, care îţi vroieşte mult bine.

(Se depărtează, râzând cu mulţumire)

AGHIOTANTUL (posomorându-se): Ce însemnează asta?...

Dnul D. joacă mai toate contradansurile cele dintâi cu verişoara!...

Nu-mi prea place, nu, nicidecum.

(Se apropie de bărbatul verişoarei, tânăr smolit, foarte îngrijit de când s-a însurat, şi care stă înfipt, ca o sentinelă, lângă uşa salonului pentru ca să poată urmări cu ochii toate pasurile nevestei sale.)

AGHIOTANTUL (dându-i mâna): Ce ai, vere, de stai aşa pe gânduri? Ţi s-au înecat corăbiile?

BĂRBATUL (cu glas înăduşit): N-am nimică.

AGHIOTANTUL: Ba ai. Te vezi de pe faţă că-ţi pare rău de ceva.

BĂRBATUL (mirându-se): Mie?... De ce să-mi pară rău?

AGHIOTANTUL (în taină): Pentru că verişoara joacă totdeauna cel întâi contradans cu D.

BĂRBATUL (boldind ochii): Ba că să zici!... N-am băgat de seamă pân-acum.

AGHIOTANTUL: Hmmm!... vere, nu-mi place, nu-mi place! dnul D. ...

BĂRBATUL (ştergându-şi fruntea): Nu pot să-l sufăr; parcăi o muscă leşinată.

AGHIOTANTUL : Muscă, muscă; dar ştie să bâzâiască frumos la urechile damelor. Ia seama, vere, ia seama bine.

(Bărbatul, roş ca un bujor îmbobocit, îşi caută nevasta prin salon şi, nezărind-o, se repede pe urma ei, în vreme ce aghiotantul se apropie de dama care poartă rochie de catifea vişinie.)

ROCHIA DE CATIFEA (foarte graţioasă): Unde-oi scrie că-ţi mai aduci aminte de prietene şi că te apropii de ele!

AGHIOTANTUL: Doamna mea, am avut totdeauna de mare plăcere a mă g[...]n compania d-tale, şi dar...

ROCHIA DE CATIFEA (iute): Şi dar, vii să mă pofteşti la cel dintâi contradans?... Primesc cu mare mulţumire. (Făcând loc pe canapea.) Pune-te lângă mine, că am să-ţi vorbesc multe.

AGHIOTANTUL (în parte): Am păţit-o.

(Se pune pe canapea, fără voie, şi în vreme ce Rochia de catifea îi înşiră o mulţime de vorbe măgulitoare, el se posomorăşte cu atât mai mult că zăreşte mai departe pe verişoara lui, care, ochindu-l cu coada ochiului, se face că ascultă cu multă plăcere complimentele ce-i adresează D. Lângă uşa salonului, bărbatul îşi mănâncă o mustaţă şi aruncă asupra lui D. fulgerătoare căutături.)

SCENA II

N. B. Această scenă se petrece într-un salon mic, pe care francezii îl numesc boudoir, alături cu salonul de joc. El este luminat prin două lămpi cu gazojen, care răspândesc o palidă lumină pe tapiseria bogată, pe mobilele elegante şi pe etajerele pline de bronzuri artistice şi de porţelane peţioase care împodobesc acel locaş misterios. Trei dame tinere s-au retras în el, urmărite fiind de un cortej de cavaleri admiratori ai frumuseţii lor. Una din ele şade pe o canapea îmbrăcată cu stofă argintie; a doua s-a încuibat, ca o porumbiţă delicată, într-un jilţ elastic; a treia stă pe picioare lângă un clavir mic de Erhard, şi degetele sale fragede se primblă pe tuşele instrumentului, scoţând note armonioase şi cercând melodia unei romanţe noi. Fiecare dintr-aceste trei graţii este înconju­rată detineri eleganţi ce flutură cu uimire împrejurul lor.

DAMA DE PE CANAPEA: Frumoasă melodie!... Ce arie-i asta?

UN CAVALER SPÂN: Un solo din Trovatore.