Y

ypervoliceşti

(el.) Laude peste putinţa firii, cînd dzucem: frumos ca soarele, mînios ca focul, înger pemintean.

ypoghei

(el.) Cei ce lăcuiesc pe faţa pămîntului dedesupt şi vin talpele noastre la talpele lor.

ypothetică

(el.) Întrebare supusă, carea dzicem; de va fi aşe, va fi aşe.

ypohimen

(el.) Lucrul ce dzace supt altul, ca cum ieste materia supt formă, lîna supt văpsală.

ypohondriac

(el.) Boala carea sminteşte fantazia, slăbiciunea părţilor trupului carile sint pregiur inimă.

ypothesis

(el.) Supunere, lucrul pre carile altele să sprişinesc. Aşijderea, ypothesis se înţelege arătarea şi materia, carea cele mai de treabă capete supt dînsa strînge. Iar la ritori să înţelege întrebare hotărîtă şi sfîrşită, pre lîngă carea toate mărginile întrebării să învîrtejesc.

Partea I

Mai dinainte decît temeliile Vavilonului [1] a să zidi şi Semiramis într-însul raiul spîndzurat [2] (cel ce din şepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi şi Evfrathul [3] între ale Asiii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni, între crierii Leului [4] şi tîmplele Vulturului [5] vivor de chitele şi holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul dară de pre pămînt (carile mai tare şi mai vrăjmaşă decît toate jigăniile cîte pre faţa pămîntului să află a fi, tuturor ştiut ieste) şi Vulturul din văzduh (carile precum tuturor zburătoarelor împărat ieste, cine-şi poate prepune?) în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luîndu-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decît dînşii alta a fi să nu poată.

Însă singuri cu a sa numai ştiinţă şi simţire neîndestulîndu-să, cu a tuturor a altor ale lumii jigănii şi pasiri a lor socoteală să adeverească şi să întărească vrură, ca precum într-acesta chip să fie cătră toate dovedind şi din gura tuturor mărturisire luînd şi împărăţiia ce-şi alesese şi socoteala ce în gînduri îşi pusese în veci nemutată şi neschimbată să rămîie.

Aşedară, Leul — jiganiile [6] în patru picioare clătitoare, iară Vulturul — pre cele prin aier cu pene şi cu aripi zburătoare ca la un sfat îndată le chemară şi în clipală le adunară.

Deci denaintea Leului mai aproape acelea jiganii sta, carele sau în colţi, sau în unghi, sau într-alta a trupului parte arme de moarte purtătoare poartă, precum ieste Pardosul [7], Ursul [8], Lupul [9], Hulpea [10], Ciacalul [11], Mîţa Sălbatecă [12] şi altele ca acestea, carile de vărsarea singelui nevinovat să bucură şi viaţa hireşă în moartea streină le stăruieşte. Iară înaintea Vulturului mai aproape sta pasirile [13], carile sau în clonţ, sau în unghi lance otrăvite, aducătoare de rane netămăduite au, precum ieste Brehnacea [14], Soimul [15], Uleul [16], Cucunozul [17], Coruiul [18], Hîrăţul [19], Bălăbanul [20], Blendăul [21] şi altele asemenea acestora, carile într-o dzi singe de nu vor <văr> sa şi moartea nevinovatului de nu vor gusta, a doa dzi perirea sa fără greş o ştiu. Acestea într-acesta chip fietecarea în partea împăratului său şi la ceata monarhiii [22] sale locul cel mai de frunte şi stepăna cea mai denainte ţinea. Aşe dară era orînduiala dintîi.

Iară orînduiala a doa la Leu o ţinea cîinii, [23] ogarii, [24] coteii, [25] mîţele de casă, Bursucul, [26] Nevăstuica, [27] Guziul, [28] Şoarecele, [29] şi alte chipuri asemenea acestora, carele pre cît sint vînătoare, pre atîta să pot şi vîna, şi pre cît iele pre altele în primejdiia morţii pot duce, pre atîta şi nu mai puţin de la alţii lor li să poată aduce. [30] Iară de la Vultur, a doa tagmă, cuprindea Corbul, [31] Cioara, Pelicanul, Coţofana, Puhacea, Cucuvaia, Caia şi altele lor asemenea, carele mai mult de prada gata cu truda altora agonisită, fie macară şi împuţită, decît de proaspătă, cu a lor osteninţă gătită, să bucură. [32]

Iară a triia tagmă şi cele mai de gios prapuri (căci acestea în scaune a şedea nu să învrednicesc ) le ţinea jiganiile şi pasirile, carile în sine vreo putere nu au, nici duh vitejesc sau inimos poartă, ce pururea supuse [33] şi totdeauna în cumpăna morţii dramul vieţii li să spîndzură (că sufletul supus de ţenchiul negrijei departe stă), precum ieste Boul, [34] Oaia, Calul, Capra, Rîmătoriul, Iepurile, Cerbul, Căprioara, [35] Lebăda, [36] Dropiia, Gînsca, Raţa, Curca, Porumbul, Găina, Turtureaoa şi alalte, cineşi după neamul şi chipul său.

Ce pre acestea nu pentru altă ceva le-au adunat, ce numai pentru ca nu cumva vreuna să dzică că de acea adunare ştire n-au avut, nici în ceva pricină să poată pune, ca cum la acea adunare neaflîndu-să, sfatul cel de pre urmă ce s-ar fi ales n-au înţeles.

Aşe cît toate firile de duh purtătoare, carile întru monarhiia acestor doaă stihii să află, precum vruna macar de faţă n-au fost, să nu să numască, nici din hirograful de obşte numele să le lipsască.

Adunarea dară a cestor doaă monarhii şi orînduiala a cestor doaă soboare într-acesta chip după ce să orîndui şi să tocmi, dintr-îmbe părţile cuvînt mare şi poruncă tare să făcu, ca olăcari cu cărţi în toate părţile şi alergători în toate olaturile să să trimaţă, ca prin toate ţările şi oraşurile crainicii strigînd, de această mare a marelor monarhii adunare, tuturor în ştire să dea, şi cu de-adinsul iscotind, să poată cunoaşte de ieste lipsind vreun chip din vreun feliu din duhurile purtătoare şi de nu să află [37] cu toţii la această a tuturor adunare şi de obşte împreunare. Aşijderea îngrozături şi înfricoşeturi să să dzică porunciia unuia ca aceluia, carile la acel sobor a să obşti ar tăgădui sau alt feliu de pricini spre apărare ar scorni şi celuia ce cît de puţin în ceva împotrivire ar arăta, plata cu pedeapsa morţii şi cu prada casii i să punea.

Aşedară, cu cuvîntul deodată şi porunca li să pliniia şi precum s-ar dzice cuvîntul, deodată cu gîndul pretiutinderile şi pre la toţi sosiia (că vestea aspră tare pătrunde urechile şi inima înspăimîntată îndată simte sunetul) de vreme ce de alergăturile iuţilor olăcari şi de tropotele picioarelor a neobosiţilor alergători toată pulberea de pre toată calea, în ceriu să rîdica. Toate văile adînci de tari strigări tare să răzsuna, toate a munţilor înalte vîrvuri de iuţi chiote şi groase huiete în clipă să covîrşiia şi toţi cîmpii pustii şi necălcaţi de groznice strigări şi de fricoase lăudări să împlea.

Nu era dară, nici să putea afla ureche în văzduh şi pre pămînt carea, de straşnic sunetul veştii şi de groznic cuvîntul poruncăi aceştiia, să nu să sfredelească; nu era, nici să afla într-aceste doaă stihii dihanie, carea de vîrtutea şi puterea învăţăturii aceştiia cu mare frică, cu neîncetat tremur şi cu nespusă groază să nu să clătească (că cu cît vestea oţărîtă mai de năprasnă vine, cu atîta mai mare tulburare şi grijă scorneşte). De care lucru într-alt chip a fi nu putu, fără numai cu toatele deodată, cu cuvîntul, porunca cu fapta pliniră şi la locul însămnat şi sorocul pus să găsiră.

Aşedară, a marilor acestora împăraţi poruncă tot deodată şi dîndu-să şi plinindu-să, toate jiganiile uscatului şi pasirile văzduhului în pripă să adunară şi fietecarea, după chipul şi neamul său, la ceata monarhiii sale să alcătuiră. La care adunare cineşi în partea împăratului şi oblăduitoriului său dîndu-să, şi una de alta deosăbindu-să, lucru ca acesta a fi să tîmplă (că mai totdeauna obiciuit lucru ieste, la adunări mari ca acestea, oarecare amestecături şi împoncişituri a să face, şi de multe ori pentru mici şi în samă nebăgate pricini, cu cît ieste mai mare adunarea, cu atîta mai mare se face şi împărechiere).

Deci, precum s-au pomenit, fietecarea cu ceata sa, în partea monarhului să alegea, şi una după alaltă la orînduiala sa să alcătuia. Iar mai pre urmă decît toate, Liliacul [38] urma, carile cu aripile ce zbura şi cu slobodzeniia prin aier ce îmbla, spre ceata zburătoarelor, adecă supt stăpînirea Vulturului a fi îl arăta, iară amintrilea într-însul alalte hirişii socotindu-să, în neamul jiganiilor, supt domnia Leului îl da. Care lucru pricina cercetării, apoi şi gîncevii între doaă monarhii fu: fietecarea socotind că chip ca acela şie supus a fi s-ar cuvini şi de nu s-ar şi cuvini, să i să cuvie a sili, i s-ar cuvini (căci lăcomiia slăvii nu bunătatea sau folosul lucrului priveşte, în carile să slăveşte, ce numai pre altul mai gios decît sine a pune socoteşte, fie macară şi fără de folos; încă de multe ori şi pagubă de i s-ar aduce, sau necunoscînd şi nevrînd, sau vrînd şi cunoscînd, priimeşte).

Pentru care lucru, într-îmbe părţile feliu de fel de voroave scornindu-să, cu multe chipuri de cuvinte greţoase urechile amînduror împăraţilor împlea. Căci fietecarile cu inima spre partea împăratului său trăgînd şi cu sufletul spre adaogerea monarhiii sale stăruind, lor biruinţa socotiia şi precum aşe să fie cu cale, adeveriia. Iară amintrilea de s-ar cumva tîmpla, dzicea că scăderea cinstii (care lucru mai vîrtos decît alalte inimile stăpînitorilor împunge) şi micşurarea slăvii numelui monarhiii sale a fi şi a să face aievea striga (O, oarba jiganiilor poftă, lucrul din potrivă nesocotind, că mintea şi socoteala slăvii la aceasta să sprijeneşte, că ea cearcă pre cela ce nu o cunoaşte, voroveşte cu cela ce nu o aude, cu acela are a face carile nu au vădzut-o, după acela merge carile de dînsa fuge, pre acela cinsteşte carile puţin în samă o bagă, pre acela ce nu o pofteşte îl pofteşte, celuia ce nu o va înainte îi iese, şi celui necunoscut pre samă să dă. Iară hirişiia slăvii cea mai cu de-adins ieste ca să părăsască pre cel ce o cinsteşte, şi cu acela să rămîie carile o necinsteşte).

Amîndoi, dară; împăraţii nu puţin fură clătiţi de împotrivă cuvinte ca acestea şi fietecarile în valurile chitelelor ni în sus, ni în gios sălta (că inima neaşedzată, ales pentru lăcomiia cinstii, în mai mari valuri înoată, decît corabiia în ochean), de vreme ce pre o parte socotiia că de vor scoate întrebarea aceasta la ivală, oricarile pofta inimii sale ar izbîndi, nu puţină întristare şi a voii frîngere celuialalt a aduce s-ar socoti. Iară pre altă parte, pofta lăcomiii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii <i> ca cu o nepotolită şi nestînsă de foc pară îi pîrjoliia (că focul poftei nu mai gios în stepăna arsurii ieste decît metalul înfocat) şi întralt chip stîmpărarea aceii înfocări şi potolirea aceii arsuri a fi sau a să face nu socotiia, fără numai ce va şi ce porunceşte, aceia să să facă. Ce această sentenţie, precum amîndoi în inimă o avea, aşe unuia cătră altul, precum cererea nu i să va trece, adeveriţi era (căci iute ieste adulmăcarea adeverinţii unde a sufletului pătimire într-altul de pre a sa o măsură cineva). Şi aşe, aceşti doi împăraţi într-un nepovestit chip cu duhurile în sine tare să lupta, şi precum unul nu biruia, aşe altul nu să biruia; ce numai ca cum preste puterea simţirilor ar fi, între sine o luptă nesimţită simţiia, şi precum spre biruinţă ceva nu nedejduia, aşe precum nu să va birui nedejduia. Puterea a cunoştinţii sfîrşitului într-amîndoi lipsiia, şi cineşi după pofta sa în ceva a să îndestuli sau a să odihni neputînd, cu sufletele numai, tînd biruia, tînd să biruia (că precum îndreptariul nu mai mult pre lucrul strîmb de strîmb dovedeşte decît pre sine de drept). Aşe şi ei, unul de pre măsura altuia, cît şi ce ar putea, să măsura şi să pricepea. Într-acesta chip ei singuri şie adeverindu-şi din toată socoteala carea înainte îşi punea, departe de la ţenchiu-i să abătea.

Cîtăva vreme dară războiu ca acesta, ca cum duhnicesc s-ar putea dzice, între aceşti doi monarhi vrăjmaşi să bătea, şi unul a altuia pofta nesimţitoreşte tare pătrundea, atîta cît prin neştiinţă, a amînduror ştiinţa să împreuna şi pînă mai pre urmă a amînduror sentenţia şi alegerea sfatului la un săvîrşit să împropiia şi să lipiia (că sufletele înţelepte macar şi asupra vrăjmăşiii socotelii drepte să pleacă). Adecă fietecarile lucrul acesta într-acela chip să să caute şi să să aleagă socotiia, în carile nici cinstei în ceva betejire, nici spre a necinstii obrăznicire să să dea, ce ca cum încă la urechile lor scrîşnetul strîncenoaselor acestora voroave încă n-ar fi agiuns şi ca cum ideea [sic] acestui primejduios sfat în mintea lor încă nu s-ar fi cuprins (că de multe ori a lucrurilor propuse acoperire vîrtoase leacuri aduce ranelor, carile la ivală de s-ar scoate, aşeşi de tot s-ar face netămăduite). Aşijderea (mai cu iuşor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă decît patima sufletului cătră împotrivnicul său arătată). Şi aşe, fietecarile pre sfetnicii săi deosăbi chemînd, într-acesta chip le porunciră, dzicînd (pentru lucrurile mici mari gîlceve a scorni, a înţelepţilor lucru nu ieste, macară că aceasta şi la cei înţelepţi de multe ori s-au vădzut). Deci socotim, precît în putinţă va fi, sau noi de la dînsele, sau pre dînsele de la noi să le abatem (că pre cîtă vrednicie ieste cineva în vrajbă a nu intra, pre atîta ieste, şi nu mai multă din vrajă a ieşi). De care lucru dzicem, în descîlcitura gîlcevii aceştiia, puterea monarhiii noastre lîngă noi să oprim şi pre dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să punem.

Carea lucrul acesta să-l scuture, să-l iscodească şi ce ar fi dintr-îmbe părţile mai cu cale şi mai cu cuviinţă, aceia să aleagă şi să isprăvască, aşe ca pînă înaintea feţii noastre a nu ieşi, din toate nodurile să să dezlege, ca oricînd ar vini, ori într-a cui parte acea mică jigăniuţă ar trece, ca cum din veci şi din bătrîni aşe ar fi fost obiciuit, iară nu ceva nou şi de curînd s-au scornit (căci amintrilea pricina clătirii dîndu-să, odihna şi liniştea fără tulburare şi strînciunare a fi nu poate).

Lăudară sfetnicii sfatul împăraţilor lor şi cu mare minune mintea şi înţelepciunea lor cu nespuse măriri în ceriu rîdicară, pentru căci în chivernisala lucrurilor publicăi sale nu atîta celea ce pot, pre cît celea ce nu pot ocolesc, şi nici cu putinţa îşi slobod mîndriia, nici cu neputinţa îşi aţiţă mîniia (că neputinţa aduce mîniia, şi mîniia aşteaptă izbînda); ce precum cu putinţa spre umilinţă şi blîndeţe, aşe cu neputinţa spre a gîlcevii potolire s-au slujit (căci la cei mai puţin domoliţi neputinţa prinde obrazul putinţii şi de lucrurile de neputut să apucă) (iară împotrivă, cei ce la poarta vrednicii<i> slujesc, adese s-au vădzut că mai cu fericire le isprăveşte neputinţa cu părăsirea decît putinţa cu prepus, cu începerea. Căci neputinţa neîncepînd, de nu-şi foloseşte, încailea nu-şi strică. Iară putinţa în mîndriia sa amăgindu-să, lucruri peste putinţa sa începe şi la săvîrşit a le duce nu poate, carea fără greş în loc de folos pagubă îi aduce). Aşedară, senatorii, după ce cu nesăvîrşite (precum s-au dzis) şi vecinice laude cineşi pre împăratul său binecuvîntară, cu toţii la locul şi la scaunele sale să întoarsără.

După aceia, unii cătră alţii veşti pentru adunarea de obşte a dimocratiii a trimete începură. Pentru ca cel tăcut între inimile împăraţilor făcut sfat înaintea tuturor să-l puie şi fără betejirea şi julirea cinstii, a slăvii numelui împăraţilor lor la ivală să-l scoaţă, în care descoperire sentenţiia sfatului monarhilor săi să să aşedze şi să să adeveredze. ăÎnsă acesta lucru asemenea să făcu celora cărora de mare căldura văzduhului denafară, cea în trupul său născută din fire căldură, tare spre clătire li să porneşte şi setea vîrtos li să pricineşte. Căriia leacul o umedzală limpide şi rece fiind, ca aceia lipsind, alta împotrivnică, adecă limpede umedzală, dară călduroasă de faţă aflîndu-să (precum ieste duhul vinului sau alta acestuia asemenea) şi de limpegiune numai şi umedzală amăgindu-să (puţin pentru hirişiia răcelii şi a căldurii grijă purtînd), pentru ca setea să-şi stîmpere mai pre larg decît s-ar cădea o înghite, ce aceasta mai pre urmă în vasele priimitoare mărgînd şi după a sa fire cu cea din naştere a trupului căldură împreunîndu-să (căci amîndoa surori a unui părinte, a soarelui sint), scăpărăturile scînteilor dintîi puţin clătite încă mai iute clătindu-le şi pornindu-le (ca cum ieste osiia neunsă în butea roţii uscate), din scîntei scăpărătoare pară ardzătoare să face. Din carea mai mare pîrjol de sete să ijdăreşte şi în materiia mai denainte gătată cu iuţimea pătrundzind, mai mult setea să spudzeşte şi să lăţeşte (căci după socoteala unor filosofi, toată materiia focului iuţime şi forma-i iute clătire ieste), căriia ceva împiedecare nepuindu-să, fără nici un prepus toată umedzala din fire ar usca şi după cea de săvîrşit uscăciune cea de pierire putregiune cu bună samă ar urma.

Într-acesta chip fu şi învăţătura împăraţilor, intrînd în urechile supuşilor. Căci ce mai denainte cu lumina stidirii feţelor împăraţilor într-inemile gloatei întunecat (căci lumina mare pre cea mică întunecă) şi nearătat era, acmu cu lipsa ei, toate fără nici o siială şi stidire la ivală ieşiia (că precum lumina soarelui să are cătră alalte stele, aşe chipul împăratului cătră senatori şi alalţi supuşi ieste. Şi precum în prezenţiia lui toate să fac nevădzute, iară în lipsa lui cea cît de mică şi de departe lumineadză şi scînteiadză, aşe înaintea feţii împăratului toate chipurile supuşilor să micşoreadză şi toată gura slobodă să înfrîneadză. Iară în dosul lui şi cel mai mic în palatul lui, precum schiptrul împăratului în mîna sa poartă să arată). Că după ce trîmbiţa pozvoleniii dimocratiii în audzul tuturor cîntă, dintr-îmbe părţile fietecare dihanie glas de sfat şi bolbăitură de învăţătură începu a da. Şi aşe, cîţi mai denainte era ascultători, atîţe atuncea să făcură învăţători, dintr-a cărora cuvinte şi sfaturi altă ceva nu să înţelegea, fără numai chiote netocmite şi huiete neaudzite că precum nenumărate picăturile ploii din nuori cu repegiune pre pămînt cădzind un huiet oarecare dau, iară vreun glas tocmit nicicum, şi precum a unui organ de muzică toate coardele deodată lovindu-să, o răzsunare oarecarea dau, însă vreo melodie tocmită şi după pravilele muzicăi alcătuită nicicum nu să aude (carea puterii audzului mai mult îngreţoşere aduce decît plăcere), aşe ieste şi voroava a mulţi şi tot deodată.

Într-acesta chip şi şiganiile acestea într-atîta voie slobodă vădzîndu-să, cu toatele socotiia că carea mai tare va putea striga, aceiia învăţătură să va asculta. Aşijderea deosăbi ce ar fi fost destulă şi încă de prisosală gîlceava pentru alegerea aceii pasiri dobitocite sau jiganii păsărite, încă mai mare era dihoniia şi zarva carea între dînsele să făcea, cine ar giudeca şi cine s-ar giudeca, carea ar sfătui şi carea s-ar sfătui (precum aievea ieste că unde lipseşte începătura stăruitoare, toate mijloacile începăturii nestăruitoare să să facă). Ce, pentru ca într-un cuvînt să dzic, toate spre tulburare şi neaşedzare să întorsese, ase cît ce s-ar fi spre binele şi folosul de obşte nedejduit, spre răzsipa şi prăpădeniia tuturor să făcea.

Îmbe părţile amînduror monarhiilor într-acesta chip împărechindu-să şi fără nici o ispravă din cuvinte deşerte numai oproşcîndu-să şi ce mai cu cuviinţă de grăit şi de făcut ar fi nedomirindu-să.

Totdeodată şi fără veste, în mijlocul theatrului, jiganiia carea Vidră[39] să cheamă, cu mare obrăznicie sări şi într-acesta chip proimiul voroavei sale începu: „Vestită axiomă între cei fiziceşti filosofi ieste că cel de asemenea iubeşte pre cel şie de-asemenea (iubirea dară cătră cel şie de-asemenea va să arete neiubirea cătră cel şie nu de-asemenea). Aşedară, pasirea zburătoare oricînd pricina pasirii şie de-asemenea ar grăi, totdeauna mai cu priinţă partea i-ar ţinea decît pravila dreptăţii ar pofti. Aşijderea, oricînd dobitoc pentru dobitoc în pricină ar vorovi, mai cu iubirea firii l-ar ocroti decît dreptatea giudecăţii ar suferi. Şi aşe într-îmbe părţile mai mult făţărnicie decît omenie, sau mai mult asupreală decît dreapta socoteală s-ar face. De unde urmadză ca supt poala priinţii sau a nepriinţii pururea chipul adeverinţii ascuns şi acoperit să rămîie (că precum în teaca strîmbă sabia dreaptă, nici în teaca dreaptă sabiia strîmbă a întra nu poate, aşe unde ieste luarea feţii sau strămurarea priinţii, toată nedejdea giudecăţii drepte afară să scoate). Pentru care lucru, eu, cu proasta mea socoteală, aşe mai de folos a fi aşi afla, ca gîlceava a atîtea guri în zădar să părasim şi un chip ca acela să găsim, carile într-îmbe părţile a face să nu aibă, pentru ca priinţa firească mai mult într-o parte sau într-altă parte să nu-l năstăvască, ce numai orice ar pofti dreapta socoteală, aceia să dzică, să facă şi cu giudecata să aleagă (că dreptul giudecătoriu întîi pre sine de drept, apoi pre altul de strîmb giudecă, şi întîi ascunsul inimii sale de făţărnicie curăţeşte, apoi pre altul sau din nevoie îl izbăveşte, sau după a lui vină îl osindeşte).

Aşijderea aşi sfătui, ca ori în ce chip s-ar putea, cu un ceas mai înainte hotar şi săvîrşit gîlcevii aceştiia să punem (că gîlceava lungă atocma ieste cu boala hronică), ca nu cîndai mai îndelung scuturîndu-să şi cernîndu-să voroava cătră acestea, încă mai multe shismate şi erese să să scornească, pre carile sau prea cu mult greu, sau nicicum vreodată a le potoli veţi putea."

Acestea încă vorovind Vidra şi încă bine sfîrşit cuvîntului său nepuind, preste a tuturor nedejde pasirea carea să cheamă Bîtlan cu mare mînie şi probozală a o ţistui începu şi groznice semne din ochi şi din cap să tacă îi făcea, şi cătră acestea o aporie ipothetică dzicînd, scorniia: „Tu, o, Vidro, di ai fi sau din pasirile zburătoare, sau din dobitoacele pre uscat îmblătoare, ar putea cineva dzice că doară a îmbe părţilor în ceva mai denainte ştiinţa ai fi avut. Iară acmu, jiganie în neam prepus, dintr-altă stihie şi supt altă monarhie supusă fiind, cum socoteşti că pentru lucrurile ţie în rădăcina lor necunoscute învăţătura cea mai bună şi sfatul cel mai ales a da vii putea? Ce mai bine ar fi, precum mi să pare, pentru lucrurile carile în înaintea mărgătoare simţirea nu le-ai avut a le şti şi a le cunoaşte, să nu te făleşti (că precum toată ştiinţa din povaţa simţirilor să află, toată lumea ştie, căci nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, şi cel cu urechi, iară nu cel surd, alege frumseţea şi dulceaţa viersului). Au nu tu odînăoară prin fundul mării prinblîndu-te şi spre vînarea peştelui şipurindu-te, eu din faţa apei te oglindiiam? Ce poate fi că sau nechemată ai vinit la locul ce nu ţi s-au cădzut, sau, de te-au chemat cineva prin greşala neştiinţii aceasta s-au făcut. Căci Cîinele Mării şi Vidra cu jigăniile uscatului ce treabă sau ce amestec pot avea ? Au doară vii să dzici că din fire aşe ieşti tocmită, ca de pre uscat fiind, putere să aibi prin multă vreme în apă, fără a aierului trebuinţă a te zăbăvi să poţi ? Ce aceasta mai vîrtos împotriva ta face, căci au putea-va racul jiganie de pre uscat a să numi, căci cu dzilele prin otavă să paşte şi din aier vreo înăduşală sau putregiune nu i să naşte? De care lucru, precum mi să pare, negreşit socotesc că cum cu mare obrăznicie la adunare nechemată te-ai aflat, aşe mai cu mare neruşinare, de nime neîntrebată, sfat, şi acesta spurcat, ai dat (că pre cît ieste de folos la vremea de trebuinţă cuvîntul cuvios, cu atîta ieste de împuţicios cuvîntul aceluia carile de nime neîntrebat tuturor dă sfat). În inima ta aceasta ascuns avînd ca cu o voroavă vicleană şi cu un obraz ce nu ştie a să ruşina, doaă vicleşuguri să poţi aşterne şi cu doaă răutăţi să te poţi acoperi: Una, că chip după învăţătura ta cercîndu-să, pre tine să te afle şi apoi cu sfatul şi alegerea a monarhii mari ca acestea, giudecătoare şi alegătoare tuturor împotrivirilor lor puindu-te, lumea să dzică precum tu decît toate alalte mai cu minte şi mai cu socoteală să fii. De ciia, tu, jiganie mijlocie şi de neam cu prepus fiind, prostiia în evghenie să ţi să întoarcă (căci toată evgheniia la muritori în lauda numelui videm că să stăruieşte). A doa, că macară cum mai mult dobitoacelor în patru picioare asămănîndu-te (precum singură tu cu al tău cuvînt te-ai legat) (căci la cel cunoscătoriu mai tare să ţine şi ieste legătura hireşului cuvînt decît frenghiia întreită de la altul înfăşurată), mai mult în cumpăna dobitoacelor greuimea dreptăţii să pleci, şi după făţărniciia priinţii, iară nu după pofta dreptăţii, giudecata să abaţi.