Candela licurătoare
Străluceşte-ncetişor,
Ascultaţi?... Un pas uşor!...
Luna mai dînd o vulvoare
Se ascunde într-un nor.

Umbra Dochiei uşoară,
Pătrunzînd închise porţi,
Vine, -apare, se strecoară
În camara-acestor soţi.

E frumoasa, biata fata!
Însa chipu-i e pălit,
Într-un giulgiu e înfăşată,
Ca un om ce a murit;

Umbra, candela aprinse,
La oglinda se-aseză,
Şi din suflet suspina;
Apoi fetele ei stinse
Ea cu lacrimi le spăla.

Domnul se desteapta-ndată
Şi deodată-a tresărit
Ca tot omul fericit
Ce al morţii glas deodată
Împrejur a auzit.

,,Fugi, o, umbra întristată!
Fugi! Eu nu te mai iubesc.
Ah! mă lasă să trăiesc.
Iată, ziua se arata,
Umbrele se risipesc!"

,,Dar eu sînt a ta Dochie;
Lînga tine-i locul meu...
Scoală, draga; eu sînt, eu...
Pe-a ta viaţă şi junie
Mi-ai jurat, sufletul meu!"

,,Fugi, o, umbra! şi mă lasă;
Să nu scoli mireasa mea.
Ţi-oi da aur cît vei vrea;
Dar te du din astă casa
Să nu se sperie ea."

,,Morţii nu au trebuinţă
De-avuţie pre pămînt.
Viu din tristul meu mormînt
Ca sa-ţi cer a ta credinţă,
Al tău dulce jurămînt."

,,Fugi! şi peste piatra-ţi rece
Candele voi atîrna;
Mîndre flori voi semăna,
Încît cela ce va trece
S-a opri şi-a lacrima!"

,,Oh! nu! Eu voi, drăguliţă,
Lîngă tine să trăiesc;
Mi-este frig, ş-acum voiesc
Îngheţata mea guriţă
La-al tău foc s-o dezmorţesc!"

Zise şi cu-o manuşiţă
Ea veştmintele-şi strîngea,
Să se culce se gătea;
Şi din mîndra ei cosiţă
Floricelele scotea.

,,Fugi, o, umbra fericită!
Nu e aici locul tău,
Du-te în mormîntul rău!
Pe-a mea inima răpită
Alta-nclină capul său."

,,Nu-ţi mai sînt eu draga ţie,
Viaţa sufletului meu?
Ah! dar ce ţi-am făcut eu?
Doamne, doamne, spune-mi mie
Care fu păcatul meu?

Dar tu plîngi, o, mîndrioare?
Ah! tu plîngi? mai zise ea.
Pentru ce, inima mea,
Curg aceste lăcrimioare
Ce-ard ca focul mîna mea?...

Te mîhneşte-a mea mustrare?
Nume dulce ce iubesc!
Spune, sa nu-ti mai grăiesc
Vorbe aspre şi amare,
Lucruri care te mîhnesc?

Vino, vin'; sa ne cunune,
Drăguşorul meu bărbat!
Ah! tu nu ştii ce-am răbdat,
Al meu mire drag si june,
Sa te vad tot depărtat!

Cînd gîndesc ca o femeie
Capul ei şi-a odihnit
Pe-al tău sîn, al meu iubit,
Soare, stele-as vrea sa pieie
Într-un ceas nefericit!

Martori sunt in nopţi senine
Stelele la al meu dor;
Morţii care mă-nconjor
Şi la tristele-mi suspine
Se deştept din somnul lor.

Moartea cea fără-ndurare,
Văzînd cît am suferit,
Însăşi ea s-a îmblînzit;
Ca să curme-a mea-ntristare
Către tine a venit.

A venit... Ea ne cununa...
Vino, scumpul meu bărbat!
Vin', căci ora a sunat,
Să trăim d-aci-mpreună
În al mormintelor pat.

Vin', caci umbrele se-ndeasă...
Vezi? ce bine m-am gătit!
Cum mi-e parul împletit!
Vezi ce tînăra mireasă
Ai tu, mîndrul meu iubit!"

Ea vorbeşte cu căldură
Şi pe sînu-i se pleca,
Calde lacrimi revărsa.
Iar micuţa-i rece gura
A lui frunte săruta.

Dar cocoşii-n lunca cînta...
Umbra-atunci a tresărit...
— ,,Ah, te las, al meu iubit!
Caci se-arata ziua sfînta
Şi-n cer zori au rumenit!"