Zac. 29. Au acestŭ obicéiŭ cazacii, daca li să dodiieşte răul şi pierŭ de pusei, iesŭ de dau năvală, tocma acolè, de unde batŭ puşcile, care hirea lor, hie cine va hi vădzut la Suceavă, cîndŭ închisésă Ştefan-vodă Ghiorghie pre feciorul lui Hmilŭ. Aşea au făcut şi la Hotin, cîndŭ părea turcilor că sintŭ pătrunşi de morţi ce făcea puşcile într-înşii, că-i bătea atuncea în cele 5—6 dzile 60 de pusei, cum scrie Hronograful leşăscŭ, tot de céle mari, ce le dzicŭ balemézuri, şi-i socotiia spăimaţi, atuncea, în 27 a lui septevrie, au făcutŭ cu hatmanul său, cu Sahaidacinii, sfat şi s-au orînduit în doao bulucuri, o parte în céia parte de Nistru şi altă parte din ceasta parte. Şi aşea au făcut, noaptea au purcesŭ şi au trecut Nistrul pe pod la Zvancea, că avea şi léşii pod peste Nistru, mai sus, împrotiva Zvancei si au lovitŭ tocma şanţurile veziriului din céia parte, cît i-au căutatŭ şi veziriului în céia noapte a nu mînea supt cortŭ. Iară dincoace, acéia spaimă şi glogozală făcuse în oastea turcească, cît în giumătate de oaste fugisă de supt corturi la altă parte de tabără, părăsisă şi puşcile şi să făcuse o amestecătură mare. S-au împlut cazacii de boarfe, de săbii, de rafturi, de corturi, iară mai multe au tăiat şi le-au răsturnat şi cu mare dobîndă s-au întorsŭ în tabăra sa.

Zac. 30. De miratŭ era la împărăţiie şi la toate capetele împărăţiiei neînfrîntă şi neînspăimată hirea căzăcească, la ce strînsoare amu era.

Zac. 31. Amu aducea tătarîi şi limbi, carii spunea de singur craiul léşăscŭ sositŭ la Liov. Ce, a doa dzi după acéia petrecanie din cea noapte, au chemat împărăţiia pre vezirul la sine, iară puşcile den céia parte totuşi au bătut păn îndesară, iară singur veziriul au stătut cu solii leşăşti la legături de pace, avîndu veste şi de sosirea craiului la Liov.

Zac. 32. Multŭ au stătut turcii să priimască léşii cevaşi birŭ, ce léşii nice să pomenească acestŭ lucru n-au priimit. Deci, după multă frămîntătură, au stătut şi s-au ales pace, septevrie 29 dzile, pre calendariul nostru, iar pre a papistaşilor octovrie 91. Zac. 33. Legăturile despre împărăţiie au fostŭ acéstea: Pace vécinică de la turci să aibă Crăiia Leşască, niceodată asupra ei oşti să facă (iară, ia, cum ţin)2, pre tătari să-i oprească să nu îmbie, stricîndŭ în Ţărîle Leşeşti, la Moldova paşi sa nu puie (iară şi de céia, măcar de n-ar hi aproape) şi alte mănînţuşuri, pentru semnele hotarălor la cîmpii Oziei şi despre Tighinea.

Zac. 34. Iară de la leşi era aceste legături: în Moldova cu oşti să nu mai îmbie, pre cazaci de la mare să-i oprească, cetatea Hotinului să dea pre mîna domnului de Moldova, solŭ mare cu daruri şi cu întăritura legăturilor de pace să trimaţă la împărăţiia. Şi numai ce le-au căutatŭ léşilor mai apoi, mai în silă, a priimi şi a lega şi 30.000 de cojoace, din anŭ în an să dea tătarălor. Şi aşea acestea istovindu-să, în loc într-îmbe taberile, şi turcească şi acea leşască, au strigatŭ strigătorii pace şi în loc au părăsitŭ şi armele de îmbe părţile.

Zac. 35. In 30 dzile a lui septevrie s-au făcut tîrgŭ între leşi şi între turci; au cumpăratŭ léşii mulţi cai turceşti ieftini, corturi şi turcii de la leşi postav, pistoale. Şi iarăşi în dzi întîiŭ a lui octovrie şi a doa dzi, iară au făcut tîrgŭ oştile între sine.

Zac. 36. A treia dzi după pacea legată, au pur-cesŭ împărăţiia în giosŭ de la Hotin. Ieşisă toată oastea leşască în tocmală la cîmpŭ şi petrecîndŭ bulucurile turceşti, îşi lua dzua bună cu clătirea şi capului de la leşi. Apoi, a patra dzi, şi léşii, după purcesul împărăţii, octovrie 6, au ieşitŭ şi ei din şanţurile sale cu cazacii, lăsîndŭ cetatea Hotinului pre sama Radului-vodă, domnului muntenescŭ, că domnul ţărîi noastre, Alexandru-vodă, precum s-au pomenit mai sus, viindŭ la Hotin împărăţiia, n-au aflaţii nemică grijit, nice poduri, nice conace şi ţara aflîndu-se fugită şi stricată de leşi, s-au scîrbitŭ pre Alexandru-vodă aşea de rău, cît numai era să-l omoară. Ce, l-au scos de la moarte veziriul, iară de urgie n-au hălăduit, că pănă la Hotin, tot au fostŭ legatŭ la pusei în obedzi şi toată vremea acéia, cît au fostŭ împărăţiia la Hotin, tot au fostŭ la închisoare, pănă la întorsul împărăţiei spre Ţarigrad.

Zac. 37. Pre cale mergîndŭ împărăţiia, mare scădere au avutŭ în oameni, hămnesită oastea şi caii, că lovisă nişte răceale şi ploi cu ninsori. Şi de atuncea sintŭ luate Renii cu cîteva sate de soltan Osmanŭ, sat de ţară pe Dunăre, ascultătoriŭ cătră ocolul Galaţilor şi sintŭ date de împărăţiie cătră Smil, de atuncea, căruia olatŭ venitul ieste închinatŭ la mormîntul lui Mahmet, ce ieste în Ţara Arăpască, aproape de Marea Roşie.

Zac. 38. Iară craiul leşescŭ Jigmontŭ, înţelegîndŭ de pacea făcută între turci cu ficioru-său, s-au făcut mînios deodată, ce era zugrăvită acéia mîniie, că pospolita veniia foarte încetŭ, velcopoleanii atunce trecea Visla, iară Litvei veniia asupra craiul şvedzăscŭ Gustav, la Riga, care cetate vestită foarte între cetăţile lumii, atunceaşi au luat-o Şfedul.

Zac. 39. Şi aşea au fostŭ lucrurile împărăţiei cei dintăi, cu vinirea lui sultan Osmanŭ la Hotin, în anul de la zidirea lumii 7130 < 1621 >.

Capulŭ alŭ dzécilea

Încep. 1. După grea de scîrbă împărătească mazilie a lui Alexandru-vodă, feciorul lui Iliiaş-vodă, încă de pe drum mergîndŭ împărăţiia la Hotin, au trimis iară la Ştefan-vodă Tomşea şi iară i-au datŭ domniia ţărîi.

Zac. 2. Amu mai blîndŭ Ştefan-vodă, la a doa domniia sa, precum au pututŭ întâi, îmblîndŭ singur pre la bejenii, strîngîndŭ conace împărăţiei şi aflîndu-se la slujbă. Şi cît s-au mîntuitŭ de împărăţiie, s-au apucat cu toată osirdiia de obîrşirea mănăstirei Soleai, care urdzise la domniia dintăi, ce nu o fîrşise. Este mănăstirea Solea obîrşită de dînsul şi sfîrşită în anul 7131<1622>, după'împărăţiie.

Zac. 3. în locŭ, peste voia léşilor era domniia lui, că era în mare vrajbă cu dînşii şi pre Radul-vodă avé iară mare nepriietin. însă siliia Ştefan-vodă să nu dea ceva pricină léşilor, fiindŭ atuncea de curundŭ legaţi cu priietenşugŭ nou împărăţiei. Şi după împărăţiie, într-acelaş anŭ, vara, a solului care veniia de la léşi la împărăţiie, cu întăritura păcii ce făcuse la Hotinŭ, mare cinste şi vîlhvă au silitŭ să-i facă, iară tot pre leşi priietini a face n-au pututŭ.

Zac. 4. Era solul de la craiul leşescŭ un om mare, anume cneadzul de Zbaraj, din Vişnoveceşti, cu mulţime de oameni şi cu desfrînate de tot podoabe, cît de-biia de să află în vro istoriie pre aceste vacuri soliie ca acéia la vreo împărăţiie prilejită, cu 300 de oameni călări, fără pedestraşi pe lîngă carate ce avea şi păn în vezetei îmbrăcaţi cu ursinice. Ciubărîle cu carile adapă caii, de argintŭ, şi cofe, barilce, la hamuri ţintele şi la haiduci cepragi de argintŭ. întrîndŭ în Ţarigrad, au pus potcoave de argintŭ, numai cîte un cu.iŭ bătute la cai, anume să cadă pre uliţe.

Zac. 5. Ieşindu-i Ştefan-vodă o milă de loc înainte cu cîteva gloate, în carată cu sine solul nu l-au poftit, nice au primit să hie la masa lui Ştefan-vodă, la ospăţŭ. Iară Ştefan-vodă şi la purcesul lui din Iaşi spre Ţarigrad, iară l-au petrecut cu cinste, pănă la locul unde au făcutŭ apoi Barnovschii-vodă un hălăşteu, ce să chiamă Iazul lui Barnovschii pănă astădzi.

Zac. 6. Acolea l-au tîmpinatŭ călăraşii de la Ţarigrad, cu veste că s-au schimbat veziriia şi au stătut veziriŭ unul ce-i era lui Ştefan-vodă priietin. Cum au înţăles din călăraşi de veziriia aceluia vezirŭ veste, îndată au dzis gloatelor să să întoarcă şi tnloc s-au întorsŭ şi singur, poftorindŭ cu glasul: „Lase, cîine lese, că te voi purta eu". Şi neluîndu-şi nice dzua bună de la sol, s-au întorsŭ la scaun şi au trimis şi înaintea solului, pen ţară, pe la toate conacele, de i-au tăiatŭ obroacele.

Zac. 7. Sosindŭ solul acéia la Ţarigrad, au aflatŭ împărăţiia lui soltan Osman la mare turburare şi închis Ţarigradul din rădicatul inicérilor asupra împărăţiei. Şi au ţinutŭ acea turburare 9 dzile, închişi toţi, cineşi la casele sale, cu mare grije şi spaimă. Şi oamenilorŭ celor streini şi solilor ieşise poruncă de la caimacamul, cine era suptŭ acéia vréme, nimé denafară de casa lui să nu iasă. Deci şi solului leşăscŭ au ieşit răspunsŭ să stea denafară de Ţarigrad şi au şedzut solul toate dzilele acéle la un sătcel denafară, anume Halcali, păn la aşă-dzarea împărăţiei lui soltan Mustafa, în locul lui soltan Osman.

Zac. 8. Iară pricina rădicării a inicérilor asupra lui sultan Osman au fostŭ aceasta: întorcîndu-se sultan Osman fără izbîndă de la Hotin, da toată vina inicérilor, că n-au vrut să stea la războiŭ, cum s-ari cădea slujitorilor celor buni, mustrîndu-i pururea că sintŭ buni numai de beţiie, să hie Cjăl-cători legii lui Mahmet. Ce, aşedzase gîndul pe toţi să-i stingă şi să facă slujitori arapi, carii stătuse la Hotin mai tare la războaie şi aşa în toate nopţi îi sugruma pre iniceri. Iară neputîndŭ aşè plini pre voie gîndul în Ţarigrad, ş-au ales cale la Anadol, spre mormîntul prorocului său, la închinăciune şi pusesă amu de au strigat pre obicei şi strigătorii, dîndŭ ştire de gătirea purcesului împărătesei!.

Zac. 9. Vădzîndŭ inicerii gîndul împăratului aşedzat spre stîngerea lor, întîi la veziriul şi la muftiu], în gloată strînşi, au mărsŭ şi au strigat să grăiască împărăţiei să să lasă împăratul de acéia cale, fiindŭ de curundŭ descălecaţi den oaste, lipsiţi de toate. Ce, dacă n-au putut face nimica cu graiul veziriului şi a muftiului, să întoarcă pre împăratul din cale, a doa dzi s-au strînsŭ cu toţii, plecîndŭ spre sine şi pre spahii şi au mărsŭ la curtea împărătească şi au strigat să să lasă împăratul de cale, însă Venisă în céia dzi fără arme. Ce răspundzindu-le sultan Osmanŭ că aşea va să facă, aşea va face, a triia dzi au venit cu arme la curte cu mulţime din toate unghiurile Ţarigradului, mulţi carii nici iniceri nu era şi au lovit casele împărăteşti şi îndată hadîmbii, ce era fruntea pe lîngă sultan Osmanŭ, i-au făcut fărîme. Singur sultan Osmanŭ scăpase deodată la grajdiuri, ce l-au găsitŭ inicerii.

Zac. 10. Era între casele céle din grădini sultan Mustafa, un unchiu a lui sultan Osman, ascunsŭ, care fusesă întîi împăratŭ, puţină vréme, ce fiindŭ la hire foarte prostatecŭ, îl scosesă den împărăţiie şi-i ţinea ascunsŭ între grădini. Acolea oblicindu-1 inicerii, au năvălitŭ şi l-au apucatŭ de acolea în-spăimat de moarte şi l-au pus în scaun, străgîndŭ cu toţii: „Acesta ni-i împăratŭ".

Zac. 11. Dacă stătu sultan Mustafa la împărăţiie, cu învăţătura lui au luat inicerii pre sultan Osman şi l-au pus pre un cal prostŭ, acoperit pre capŭ, să nu-l cunoască nimea şi întîi la Edi Cula1 îl duce, apoi, temîndu-se sultan Mustafa să nu iasă cumva iară la împărăţiie, au trimis poruncă să-l omoară şi omorîndu-l inicerii pre cale la Edi Cula, l-au în-gropatŭ la un mecetŭ împărătescŭ, iară fără nice o cinste.

Zac. 12. Deci solul leşăscŭ ş-au datŭ soliia la soltan Mustafa, întrîndŭ în Tarigradŭ cu acéia podoabă şi vîlhvă, cît este în voroava ţarigrădénilor soliia acéia pănă astădzi. Potcoave de argintŭ pusesă la o samă de cai, numai cîte cu un cuiŭ prinse, anume să cadză pre uliţe, şi alte zburdate cheltuiale, care toate acéle apoi l-au adus şi pre solul acéia la mare nevoie şi cheltuială şi pre léşi la mare căinţă, cît este legatŭ cu săimŭ, oameni mare ca acéia de atunci să nu mai trimaţă la turci. Şi să nu hie fostŭ nevoinţa Radului-vodă, domnului muntenéscŭ şi după ce slobodzisă turcii pre sol, s-au prilejit de au lovit nişte cazaci pre Marea Neagră, deci răpedzise împărăţiia de olacŭ ceauş, să-l întoarcă pre solul, ce Radul-vodă, mainte oblicindŭ povestea, i-au datŭ de sîrgŭ cale pren Ţara Ungurească.

Zac. 13. Spunŭ de solul acéia, dacă l-au dus la împărăţiie, după adunare, n-au vrut nimica, căutîndŭ pe după sine vreun scaun să şadză şi şedzîndŭ, să-şi dea soliia. Şi aşteptîndŭ cîţva, vădzind că nu-i dau scaun, cabaniţa ce era pe dînsul, învălin-du-oă, au pus şi au şedzut în locŭ de scaun. Şi după soliie n-au vrut să mai priimască haina, răs-pundzîndŭ să hie preţul ei la visteriia împărătească de un scaun, să hie de solii leşăşti. Şi aceasta poveste au rămas de acéia soliie şi alte cheltuiale desfrînate peste măsură.

Zac. 14. Nemică aşea însemnatŭ în ceilalţi ani ai domniei aceştiia a lui Ştefan-vodă Tomşăi nu s-au prilejitŭ, ce era ţara în pace şi în tot bivşugul, cît părea hiecui că nu ieste domniia acelui domnŭ dentîi, tot în zarve. Şi pănă jla domniia lui aceasta, la toate biruri să ţinea în samă la visteriia împărătească cîte 5.000 ughi, léfele darabanilor.

Zac. 15. Numai, nice într-un chip nu-l lăsa în pace Radul-vodă, domnul muntenéscŭ, ce săpîndu-1 totdeauna şi astădzi şi mine, i-au venitŭ lui Ştefan-vodă maziliea iară, în care i s-au prilejitŭ şi moartea în Ţarigrad. Şi avuţiia ce au avut, toată au luatu-oă împărăţiia.

Zac. 16. Domnŭ Ştefanŭ-vodă Tomşea, mare vărsătoriŭ de singe, gros la hire şi prostatec, cîtŭ îi părea că ieste aşea bine, cum domniia întîi. Iară la a doa domniia, cu multŭ schimbatŭ într-altŭ chipŭ, după patime ce-i venise şi lui la capŭ. Şi el au făcut şi biserica domnească pe poarta curţii1 şi cu domniie fericită ţărîi. In locul lui au stătut domnŭ în ţară Radul-vodă cel Mare cu a doa domniie.

Capulŭ alŭ unsprădzécilea

Încep. 1. Domniia Radului-vodă celui Mare împărăţiei, nu domniei sămănătoare şi pentru lucrurile şi tocmelele casei lui i-au dzis Radul-vodă cel Mare.

Zac. 2. Scrie Pliutarhŭ, vestitŭ istoricŭ, la Viiaţa lui Alexandru Machidon care au scris Alexandriia cea adevărată, nu basne, cum scrie o Alexandrie den grecie ori dintr-altă limbă scoasă pre limba ţărîi noastre, plină de basne şi scornituri, el dzice că hărniciia împăraţilor şi domnilor mai multŭ să înţelege din cuventele lor şi sfaturi grăite de dînşii, care cum şi păn încît au fostŭ, decît den războaie făcute de dînşii, că războaiele, avuţiia şi prilejul vremii face mai de multe ori. Iară cuvîntul şi sfat înţeleptŭ den singură hirea izvoréşte, pănă în cît ieste, precum dzice şi înţelepciunea lui Solomon: „Иеъ оусть пракедиагш исходить разум". „Den rostul direptului izbucneşte înţelepciunea."

Zac. 3. Fost-au acestŭ domnŭ, Radul-vodă, deplin la toate si întreg la hire. Cuvîntul ce-i grăiia ca o pravilă era tuturora, giudeţele cu mare dreptate şi socoteală, fără făţărie, cu cinste, iară nemăruia cu voie veghiată. Avea acestŭ cuvîntŭ: „Domnul hiecare, cîndŭ giudecă pre un boierinŭ cu un curtean, ochii domnului să fie pre boierin, iară giudeţul pre calea sa să margă. Şi aşea, cîndŭ să pîrăşte un curteanŭ c-un ţăran, mai de cinste să fie curteanul şi la cuvîntŭ şi la căutătura domnului, iară nu abătîndu-să giudeţul din calea sa cea direaptă." Şi la multe divanuri, cătră vornicii cei de gloată dzicea: „Vornice, dzi celui om mîine să mai iasă la divan", ferindŭ să nu hie greşit cumva giudeţul. Şi de să prilejiia cumva negăcitŭ giudeţul la un divanŭ, să îndrepta la altul. Dzicea de multe ori: „Nemică nu ocăreşte pre domnulŭ aşea ca cuvîntul nestătător". Pentru boieri dzice: „De mare folos şi cinste este domniei şi ţărîi boierinul înţeleptŭ şi avut, că dacă are domnulŭ cinci-şase boieri avuţi, nici de o nevoie a ţărîi nu să teme". Cu boieriul ca c-un boieriŭ, cu slujitoriul ca c-un slujitorŭ, cu ţăranul ca c-un ţăran făcea voroave şi tot cu blîndéţe şi cu mare înţelepciune, că deşi era răpit la vremea sa, iară nu îndelungŭ.

Zac. 4. Boierii la mare cinste avé şi dzicea: „Pre un om, dacă-1 boiereşte domnul, nu încape să-l suduiască. De nu se poartă cumsăcade unui boierin, să-l scoată şi să puie altul în locŭ, iară a-l sudui, sau să nu i se treacă cuvîntul grăit cu cale, nu să cade."

Zac. 5. Avea o slugă Radul-vodă, încă din copi-lăriia sa, căruia socotindŭ că nu este hirea de boierie, îl socotiia de amînă, iară boierie nu-i da. Ce, văzîndu-se denafară din rîndul altora, pre hirea omenească, ce ieste pururea silitoare în viaţă să fie între cei de frunte, s-au rugat mitropolitului şi boierilor să-i grăiască Radului-vodă pentru dînsul, să nu fie uitatŭ, fiindŭ slugă de atîta vréme, şi aşteptîndŭ în nărocul stăpînu-său, să hie şi el între oameni. I-au grăit boierii cu toţii pentru dînsul, să nu hie uitat, ca o slugă veche ce ieste şi slugile cu nedejdea cinstei stăpînilor, să agiungă şi ei a hi între oameni, mai multŭ slujescŭ. Au răspunsŭ Radul-vodă boierilor: „Mie, sa nu vi să treacă cuvîntul vostru, nu mi să cade, iară eu ştiu hirea omului, că de boierie nu este, iară, ia, că 1-oi boieri pentru voia dumilor-voastre". Şi a doa dzi l-au chematŭ şi i-au dat vătăjiia de aprodzi, care era la cinste îa Radul-vodă, si aprodzii cei de divanŭ nici la o domnie mai de cinste n-au fostŭ, cu urşinice mulţi şi cu cabaniţă cu jder şi cu hulpi îmbrăcaţi aprodzii. Şi ori la cine şi la ce boieriŭ mergea cu carte, în picioare sta boieriul, pănă să citiia cartea.

Zac. 6. N-au trecut săptămîna şi veni jalobă din tîrgŭ la divanŭ de nişte făméi pre acel vătav nou, de sila ce le făcuse şi le bătuse în tîrgŭ. Au căutaţii Radul-vodă la boieri şi li-au dzis: „Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este ?" Iară cătră dînsul : „Eu, măre, încă pe boierie nu am apucat să-ţi dzicŭ". Şi au dzis armaşului de i-au luat gîrbaciul şi au pus de i-au dat 300 de toiege.

Zac. 7. Numai, cum nimé în lume fără vină, aşea şi Radul-vodă cu mare pustiietate ţărîi, care nu să va uita den pomenirea oamenilor în véci. Şi de mirat este, cum au încăputŭ într-o înţelepciune ca acéia o vină ca aceasta. Aşea era de greu ţărîi, cît să pustiisă curtea şi ţara. Ce pricină ar hi fostŭ, nu ştiu, fără de tot zburdată podoaba curţii. Nimé den boieri, pănă în cei a treia, cu haine cevaşi proaste să nu hie, că era de scîrbă. Postelnicii, copii den case cu mari podoabe şi cu fotaze la cai. Mare întunecare aicea înţelepciunii acestui domnŭ, că este domnul să să poarte cumŭ biruieşte venitul ţărîi.

Zac. 8. Birul ţărîi era legatŭ la Tighinea pre acéle vrémi şi la Cetatea Alba, ce veniia inicerii la birŭ şi păn cu hamgiare săriia la boieri. Acéia vădzîndŭ Radul-vodă, au mutat birul, să să ducă la Ţarigrad, la împărăţiie, că credinţa acéia avea Radul-vodă la împărăţiie, care n-au avutŭ nice mainte de dînsul, nici mai pre urmă, nici un domnŭ, cîţi au fostŭ în ţară. Şi crăiile creştineşti, ales léşii, ungurii şi alte ţări creştine, mare folos avea de dînsul, că-i feriia de multe primejdii, ca un creştin. Păzindu-şi slujba direaptă cătră împărăţiie şi datoriia creştinească o păziia, precum s-au arătaţii şi la Hotin, cu mijloacele lui la pacea ce s-au făcut între turci si între leşi şi apoi cu solul cél leşăscŭ, cneadzul de Zbaraj, căruia i-au dat cale prin Ţara Ungurească, gătit acéia sol de opreală la împărăţiie. Deci, şi la turci credinţă si la creştini laudă avea, că toate era cu înţelepciune legate.

Zac. 9. Radul-vodă domniia aicea în ţară la noi, iară feciorul său Alexandru-vodă în Ţara Muntenească şi la aceasta domniie au făcut si nunta la Tecuci fecioru-său cu fata lui Seărîet, vestit om între ţarigrădéni, la care veselie era adunate doă ţări, ţara noastră şi Ţara Muntenească. Scaunele boierilor, din-a-cliriapta domnilor boierii de Muldova, iară den-a-stînga boierii munteneşti ţinea dvorba şi aşea şi căpeteniile de slujitori. Divanuri, case, cerdacuri, anume de această treabă făcute, cu lucrători de îmbe părţile a ţărîlor, la satu la Moviléni, în malul Sirétiului, dincoace. Unde şi soli streini cu daruri era veniţi de la unguri şi de la cîţva domni den Ţara Leşască. Şi au trăgănatŭ acéia nuntă pănă a doa săptămînă cu mare petrecanii şi bivşuguri.

Zac. 10. Pacea era întemeiată pre acéle vrémi den toate părţile, fără numai dodiia tătarîi Cânte-miréştilor cu trecătorile sale în Ţara Leşască, că să dezbătuse Cantemiréştii de suptŭ ascultarea banelor şi şedea cu ordele sale dencoace de Nistru, în cîmpii Cetăţii Albe şi a Chilii, ce să dzice Bu-geacul şi-i dedésă împărăţiia paşii lui Cantemir, de să scriia paşă. Şi în toţi ani loviia Ţara Leşască, precum şi atunce, în dzilele Radului-vodă. Nu aşea cu multŭ după pacea legată între împărăţiia Turcului şi între Crăiia Leşască, au lovitŭ ordele lui pe la Sneatin, toată Pocutiia, fără veste şi au făcut mare robiie şi plean. Şi după acéia pradă a léşilor, curundŭ au lovit si in Ţara Muntenească, pănă în Buzău, de au făcut cîtăva pradă la munteni. Ce, au săritŭ fălciienii si covurluienii şi tecucénii, cu porunca lui Radul-vodă, de au lovit pre tătari la întorsŭ şi le-au loatŭ toată dobîndă şi robii. Şi au făcut Radul-vodă şi jalobă mare la împărăţiie, den care să apropiiasă scîrbă de la împărăţiie mare lui Cantemir şi n-au scăpatŭ mai pre urmă de dînsa, pentru aceste fapte.

Zac. 11. Curîndŭ după acéia au arsŭ curţile la Iaşi, céle domneşti şi s-au mutatŭ Radul-vodă la Hîrlău cu şederea. Şi aşea îndrăgise locul la Hîrlău, cît în toate veri, la Hîrlău şedea cu toată curtea, că tocmise şi curţile céle domneşti şi beserici cîteva făcute acolo în Hîrlău de dînsul.