Atâtea chipuri mi se scoală
Din vraja nopţilor de vară,
Când frunza tremură de-aseară
De-un vânt uşor, plin de sfială.

Iar nourii îmi prind în mreajă
Stropiri de aur de pe sus,
La uşă plopu-mi stă de strajă
Ca un ostaş la slujbă pus.

Atâtea chipuri — rânduri, rânduri
În minte îmi răsar, învie,
Pornesc într-o călătorie,
Tovarăşi cu-ale mele gânduri,
De nu mai pot de-nviforare
Şi cad, sfârşit de obosire.

1917 (Mărăşeşti)