În versul cântecelor poporane
Se închină ţărănimii basarabene

Frunză verde grâu de vară,
Ce-i frumoasă a mea ţară!
Ţara mea nemărginită
Cu verdeaţă-mpodobită.
Cât cu ochii-n zări cuprinzi,
Ţăruleano, te întinzi,
Strălucind în ape-oglinzi;
Cât cu ochii dai şi vezi --
Tot câmpii, păduri, livezi,
Şesuri, văi frumoase, sate,
Pâini în brazde semănate,
Munţi şi dealuri-nalte, vii,
Depărtări largi, albăstrii.
Primăvara — numai floare
În câmpii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Până-n zare revărsat,
Aur viu de pâine coaptă --
Munca ţărănimii dreaptă.
Trece vântul prin ogoare,
Dă pământului răcoare
Şi se duce pân'în zări
Şi răzbate-n depărtări.
Păsări cântă-n ceruri sus,
Tot zburând înspre apus.
Pelin verde, iarb-amară,
Măiculiţă, scumpă ţară,
Mândră eşti tu şi frumoasă;
Mândră eşti tu la vedere,
Of! Dar nu eşti norocoasă,
Zaci în vecinică durere;
'N lacrimi tu te scalzi şi jale,
Pân'în vârfurile tale, --
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cât eşti, maică, tu de mare,
Gemi tot în nevoi amare,
Cât eşti de nemărginită,
Tot atât şi necăjită.
Veneticii, ţară dragă,
Te mănâncă toţi la clacă,
Îţi iau bogăţiile
Şi-şi lăţesc moşiile.
S-au făcut ei boieri mari,

Chinuiesc pe-ai tăi plugari,
Pe noi ne-au încălecat,
Pâinea toată ne-au luat,
Ţara-n mâini au apucat,
Sângele ei ne-au băut
Şi neoameni ne-au făcut.
Fiii, pământenii tăi,
Au luptat ca nişte lei,
Au vărsat ei mări de sânge,
Ca să poată jugul frânge, --
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga românime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc --
Şi mai greu şi mai drăcesc.
Mult am mai luptat şi noi,
Te-am scos, ţaro, din nevoi,
Am luptat şi-om mai lupta,
Nici la gânduri nu vom sta,
Căci norodul oropsit
Din 'ntuneric a ieşit,
Biruit nu s-a lăsa
Pentru scumpa ţara sa.

Chişinău, 21 februarie 1907