La 24 iulie a anului mergător a încetat din viaţă preotul de loc Mihail Matveevici. Răposatul şi-a lăsat soţia cu patru copii nepuşi la cale. Peste vreo două săptămâni după înmormântarea lui, văduva pleacă la Chişinău spre a-l ruga pe preasfinţitul Vladimir să mute la biserica din Zaim pe un cumnat de-al ei, un preot tânăr, cu familia mică, care, deci, avea putinţa de a le da orfanilor ajutor atât moral, cât şi material. Rugămintea scrisă, cu expunerea tuturor acestora, fusese trimisă mai de timpuriu. Preasfinţitul îi răspunde văduvei în mod nesigur (nelămurit), zicând că uneori cu străinii te împaci mai bine decât cu ai tăi şi că el nici nu-i făgăduieşte, dar nici nu-i respinge rugămintea. Şi văduva, nemulţumită, se întoarce acasă.

De aici se începe o istorie interesantă, care, fiind pân-acuma singura în felul ei şi zugrăvind moravurile preoţimii basarabene, dovedeşte două lucruri: l. că tulburările de astăzi au atins şi tagma duhovnicească şi 2. varsă puţină lumină asupra unor oameni, aşa-numiţi „fruntaşi ai satelor“, arătând pân’ la ce ajunge uneori ticăloşia lor.

Satul nostru trecea la preoţi de cel mai bun „popor“—“prihod“ din ţinutul Benderilor, din pricină că bietul preot răposat, mulţumită străduinţelor sale extraordinare, îşi făcuse o casă foarte bună şi-şi ducea frumos treburile gospodăriei casnice şi ale câmpului, ba îşi sădise pe pământul bisericesc şi o viişoară. Asta-i făcea pe preoţi să creadă că „prihodul“ aduce venituri enorme şi îndată te face cu mii.

De aceea, imediat ce se deschise Zaimul, ei se tulburară. Preasfinţitul se pomeni cu o mulţime de cereri de „prihod“ cu caracter ameninţător: unul scria că, de nu va primi Zaimul, o să se împuşte; altul că se va spânzura etc. Mai mulţi erau de cei bătrâni cu cruci şi cu „camilafce“.

Fireşte că stăpânitorului lor nu-i venea prea bine; el sta la cumpănă: pe de o parte, atâţia preoţi bătrâni şi „cinstiţi“; de nu-i vei da Zaimul vreunuia dintr-înşii, se va mai spânzura şi atuncea ia-ţi asupra păcatul lui; pe de altă parte, o văduvă sărmană roagă pentru un preot, care să-i dea ei şi orfanilor sprijin şi adăpost; dar acest preot e foarte tânăr. Şi el (preasfinţitul) nu făcu nici aşa, nici altmintrelea: îi făgădui Zaimul părintelui Iacov Tocan din Chiştelniţa, care-l rugase să-l mute de acolo, neputându-se împăca cu diaconul său.

Vizitând Zaimul la 3 septembrie, părintele Tocan a găsit că Zaimul nu e mai bun decât Chiştelniţa şi i-a spus preasfinţitului, că de-acu nu mai doreşte să fie în Zaim. Şi iarâşi locul a ramas liber.

Pe când se petreceau acestea la Chişinău, în Zaim se făceau altele. Diaconul Gligorie Goitu umbla prin sat, zicând că arhiereul le trimite oamenilor preoţi, iar preoteasa văduvă îi alungă. Acest diacon e un putregai de moşneag, care foarte bine se potriveşte cu porecla să şi care cântă în biserică atât de bine, încât îţi vine s-o rupi de fugă.

Mai sunt în Zaim doi ţărani boieriţi, cu surtuce şi cu pantaloni strâmţi, din cei cărora ruşii le zic „nici dracului tămâie, nici Domnului lumânare“. Aceşti oameni — fruntaşi ai satului — sunt Vanea Munteanu şi Tudosel Veste. Aceştia, miercuri, în 6 septemvrie, s-au dus la poliţie împreună cu diaconul şi-au scris preasfinţitului jalobă că preoteasa văduvă, vroind să fie în Zaim cumnatul ei, l-a făcut pe părintele Tocan să-şi lepede noul popor al său, iar sătenii au mare nevoie de preot şi nu pot sta mult fără dânsul şi, prin urmare, să le trimită preasfinţitul mai repede preot.

Bineînţeles că această cerere, însoţită de clevetire, a fost scrisă fără voia ţăranilor, cu voia numai a doi surtucari şi-n frunte c-un ticălos care se numeşte diacon. Ei sunt, pe lângă asta, atât de tonţi, că nu ştiu că însuşi preasfinţitul ţine locul deschis, fiind în îndoială din pricina refuzării lui Tocan.

Pân-acuma lucrurile se află în aceeaşi stare. Ce va mai fi vom vedea.

Dar cele povestite constituie o faptă tristă, arătând — cu privire la preoţii doritori de „prihod“ — cine împiedică propăşirea satului, gândindu-se numai la bani, şi în ce priveşte „fruntaşii“, care sunt acei oameni ce răspândesc prin sate huliganismul şi luptă împotriva luminării ţăranilor.

* * *

Dacă cele descrise mai înainte arată vredniciile preoţilor şi ale fruntaşilor, apoi cele de mai la vale, cred, vor da o idee mai deplină despre felul cum stau alte trebuinţe în tagma duhovnicească. Pentru asta, mi se pare, e destul să urmez povestirea celor petrecute în Zaim în timpul de pe urmă, scoţând la lumină singurele fapte fără de orice lămuriri.

Odată cu preotul Tocan se duce din nou la Chişinău şi sărmana văduvă. Ea încă nu-şi pierduse cu totul nădejdea: o mai sprijinea puţin prepunerea că poate preasfinţitul măcar de astă dată va ţine seamă de rugămintea ei şi-i va da putinţă ei şi orfanilor de a rămânea în satul şi-n casa ei, mutând la Zaim pe cumnatul ei.

Venind la arhiereul, află că preasfinţia sa zace bolnav şi nu primeşte pe nimine, nici nu se ocupă cu de-ale slujbei. Atunci văduva, îndreptându-se către secretarul preasfinţitului, îl roagă să-i aducă aminte stăpânului său despre rugămintea ei, când astfel el (secretarul) va scăpa o familie întreagă de sărăcie şi înjosiri.

Secretarul făgădui că va pune spre asta toate silinţele şi, după cum se făcu cunoscut mai pe urmă, s-a ţinut de cuvânt. Însă, cu toate acestea, într-o bună zi, după întoarcerea din Chişinău, nenorocitei văduve îi vine veste, că la biserica din Zaim e numit de către preasfinţia sa preotul din Copceac, din ţinutul Akkermanului, Ion Gobjilă.

Părintele Gobjilă e un preot dintre cei cu capitaluri în bancă, cu cruci pe pântece şi cu camilavce în cap. Satul Copceac, ca popor, e foarte bun şi bănos, şi părintelui Ion îi şedea bine şi la locul lui vechi. Dar vedeţi că lăcomia îl duce pe om din ce în ce mai departe şi, împins de ea, părintele Gobjilă scrie preasfinţitului cererea să-i dea Zaimul şi-l primeşte neîntârziat. Nu se poate de închipuit scârba şi deznădejdea bietei văduve la primirea acestei ştiri. Ea fusese lipsită de ultimul sprijin şi adăpost, fusese dată afară împreună cu copiii din casa şi gospodăria sa proprie şi rămăsese pe drumuri, neavând nici un chip sigur de trai.

Ea era nevoită să-şi risipească gospodăria, atât de temeinic pusă şi dusă de cel răposat. Trebuia să fugă din locurile cu care era atât de strâns legată. Iar casa, via şi alte acareturi, înfiinţate de răposatul părintele Mihail în sudorile feţei lui, treceau în mâinile şi folosinţa unui om străin, ba încă cu bună stare materială.

Din ziua când înştiinţase despre mutarea lui Gobjilă la Zaim, văduva prinse a slăbi văzând cu ochii — tot de gânduri rele şi scârboase şi de amărăciune. Aceasta se sfârşi în aşa chip, că căzu în cele din urma la o boală serioasă şi grea, încât acum nici nu se mai scoală din aşternut şi tot mereu îşi cheamă moartea.

Faţa ei e stinsă de n-o mai recunoşti.

Ochii — roşii de lacrimi.

Iar primprejur, un tablou de risipă desăvârşită. Cine vrea — las’ să judece.

* * *

Sfârşesc povestea preoţilor noştri. După desemnarea părintelui Gobjilă la biserica noastră trecu mult timp până ce sătenii au văzut preot în satul lor. Părintele Gobjilă, ca şi Tocan, în cele din urmă îşi refuză desemnarea sa, dezamăgindu-se în privinţa materială.

Între acestea nevoia de preot se făcea tot mai neapărată şi aspră. Ţaranii din Zaim rămăseseră de râsul locuitorilor din împrejurimi, care ziceau că zaimenii sunt atât de răi, încât şi preoţii fug de ei. Prin sat se porniseră nişte zvonuri urâte, ce îndeobşte îşi iau zborul în asemenea întâmplări, care, desigur, întotdeauna înrâuresc rău asupra stării morale a sătenilor.

Numai nu prea de mult s-a mutat la Zaim preotul nou însemnat, părintele Malahie Matvievici din satul Feteşti, ţinutul Hotinului. Ţăranii sunt foarte mulţumiţi, că după fel de fel de bucluc din pricina lipsei de preot în cele din urmă l-au căpătat. Zaimul a stat fără preot timp de aproape 3 luni, ceea ce se întâmplă arareori în tagma duhovnicească.