Departe de a împiedeca studia antichităţii şi mai ales acea latină, noi am îndemna din tot sufletul, căci acea studie îi baza dritului nostru istoric. Însă de la studia literală la aplicaţia ei la stareanoastră este o prăpastie de şaptesprezece veacuri... Sunt mulţi oameni dintre români care ştiu latineşte şi chiar numai latineşte; astanu-i de ajuns. Pe lângă latinească mai trebuie tactul care întorloacă trecutul cu ceasul de faţă, ca să le tălmăcească şi să înţeleagăduhul lucrurilor şi frământarea lumii. Învăţaţii noştri latini s-auuitat în lumea nouă prin ocheana lumii vechi. Revărsarea popoarelor nouă a prefăcut pământul, hristianismul a prefăcut civilizaţia;rămâne numai a despica în interesurile şi civilizaţia de astăziînrâurirea vechimii şi măritişul ideilor, interesurilor popoarelor nouăcu tradiţiile şi viaţa veche.

Deci pentru românie, Tacit , Ovid, Virgil sunt ciceronii ce ne vor tălmăci viaţa romană şi ne vor introduce în viaţa română... din eisă luăm ce este dreapta clironimie a noastră, ca să o adăogim laavutul nostru; iar restul nu-i al nostru, îi un legatum al omeniriiîntregi, un muzeu unde toţi intrăm fără a putea lua nimic.

XIII

Cer iertare de descrierea aceasta lungă, cer iertare pentru nevoia în care m-am aflat de a spune de trei şi patru ori tot acele lucruri şi acele idei, şi câteodată într-un limbaj ce-l hulesc. Aşa de nenorocită este plecarea literaturii române şi aşa de întunecată minteanoastră, că aceste principii elementare ce sunt în alte ţări o faptăvederată, de care nu se mai vorbeşte, ca şi de mişcarea pământului,seamănă a fi pentru noi lucruri din ceea lume; aiurea ar fi pedanteriesă zici că limba, literatura şi poezia sunt trei cuvinte identice aleuneia şi singură formulă... naţionalitatea. Pentru noi, înecaţi înpedantism, este o noutate îndrăzneaţă de a le rosti, vrednică dehula învăţaţilor şi legislatorilor Parnasului. După pilda lui Galilei,ce striga din închisoarea unde-l pusese pedanţii vremii de pe atunce:"pururea se mişcă", voi striga din Moldova, ca să se audă pesteMolna, peste Milcov, peste Carpaţi: limbile domnilor I.L.P. şi altoranu sunt limba românească şi literatura de astăzi nu-i literaturăromânească.

O mare mâhnire simt; neologismul nesocotit aşa ne-a învălătucit, încât nu mai putem zice cele mai simple lucruri şi mai obicinuite,fără amestecare de vorbe străine: deprinderea noastră de limbi şide lexicoane străine ne-a tăiat la rădăcină cuvintele şi idiotismuladevăratei limbii noastre, încât ne este mult mai uşor de a scri şivorbi franţuzo-româneşte şi italiano-româneşte, decât sadea româneşte;ne mirăm când un cuvânt român sau o locuţie pământeană picădin condeiul nostru. Cuvintele sunt ţăruşele, idiotismul este marca, iar stilul este naţionalitatea unei limbi. Mărturisesc neputinţamea, deşi am cercat a arăta rana noastră, rămânând cu nădejde căPascalii, Volterii, Cornelii, Racinii români viitori vor găsi şi limba şistilul român, care le-am prăpădit.

XIV

Am zis că studia înţeleaptă a vechimii este de neapărată nevoie şi mai zic o dată. Două influenţe ale societăţii antice sub chip dedoi oameni deosebiţi, ce se cheamă Virgiliu şi Ovidiu, sunt temelia caracteristică a aplecărilor românilor; deşi prefăcuţi de veacuri dupăduhul noului popor român, aceşti doi oameni înrâuresc poezia,obiceiurile, legislatura şi viaţa curată plugărească a neamului nostru. Ştiinţele, artele, religiile, precum şi limbile, au ieşit din sânulnoroadelor; în urmă au sosit poeţii, învăţaţii, ce nu sunt alta decâtculegătorii, păzitorii şi lăţitorii iscoadelor obşteşti... Aşa păstoriiau descoperit rândul stelelor şi al vremilor, aşa pescarii au începutplutăria, aşa babele s-au îndletnicit cu buruienile de leac; aşa limba noastră făcută de popor s-a păstrat de el... Odată cu risipireaRomei se stinge civilizaţia în colonii; legioanele se ridică, învăţaţii,care-s fricoşi ca şi alţi oameni, deşi filozofi, părăsiră Dacia, şi rămânenumai poporul cel mic din sânge roman împrumutat în Italia, Galia şi Spania, cu o limbă felurită, ca şi sângele lui... Părăsirea Daciei de romani dădu noul popor pradă barbariei; de la al treileapână la al unsprezecelea veac, în care se mai liniştesc năvălirilepopoarelor, şi răsăritul Europei îşi ia o aşezare mai statornică; neamul român se mistuie sau de-abia se zăreşte în istorie când şi când.Însă în loc de a pieri, nenorocirile politice slujesc a întări neamul.Ele dezvoltă în urmaşii coloniilor o civilizaţie casnică, ce nu-i nicicivilizaţia Romei, nici barbaria hunilor, şi nasc limba, năravurile,duhul şi naţionalitatea nouă română, pe risipurile agricole şi religioase ale societăţii vechi; un element nou, împrumutat oamenilordin Asia, adică păstoria, element prăpădit în Grecia şi Italia dupăpravila nevoită a propăşirii civilizaţiei, se adaoge şi se tipăreşte înaplecările civilizaţiei nouă a românilor. Aceste elemente se căsătorescşi produc o fiinţă nouă trecută prin botezul hristianismului.

O căutătură repede în obiceiurile, tradiţiile şi idiomul românilor ne-a întări ideea şi ne-a statornici adevăratele principii istorice.Istoria limbii noastre îi cuprinsă în perilips în războaiele neamurilordin Ţara Ungurească şi din Ardeal în 1848 şi 1849. Mai mult decâtnoi, care suntem interesaţi de-a dreptul în dezbaterea pricinii acestor sângeroase întâmplări, învăţaţii străini au cercat a se sui până la pricina pricinilor, însă unii numai au presimţit adevărul, alţii,mai ales franţujii, după obiceiul lor de a lega toată mişcarea omenirii de înrâurirea franceză, n-au văzut alta în câmpiile ungureştidecât o urmă a gâlcevirilor filozofice şi revoluţionare ale Parisului.Nici o chestie de la 48 — la 49 n-a fost mai încurcată, mai sucită şimai împleticită de jurnalismul şi învăţaţii franţuji ca chestianaţionalităţilor. Pe vremea aceea ieşise la iveală o geografie, o istorie , în care toate limbile, şi toate poveştile se loveau în capete, fără ca românii, slavii şi maghiarii să-şi poată cunoaşte idioamele,năravurile, numele şi ţara.

Ştiinţa oficială, ca şi jurnalismul, îneca fortuna noastră în fortuna Apusului, tot după acea fală franceză nemărginită, ce vedeFranţa în tot şi peste tot.

Limbile, numele popoarelor Răsăritului, duşmăniile ce le despărţeau, precum şi istoria lor, sunt necunoscute Apusului. De aceea jurnaliştii,învăţaţii şi diplomaţii se rătăciră, iar un român, un maghiar şi unslav, care-şi cunosc ţările lor şi inima neamurilor, vor găsi în elînsuşi cauza acestor războaie; întinderea ideilor moderne îi mărginităpe ţărmurile Dunării, îi mărginită în puţine capete din treptele demai sus; iar lupta a pornit din bordeie. Două rânduri dintr-un cântecdin Ardeal care ne-a îndrepta la izvorul întâmplărilor de la 48: Horia bea şi veseleşte,Ţara plânge şi plăteşte.

Războaiele neamurilor sunt cuprinse în aceste două rânduri. Nu am nevoie a face românilor monografia cântecului acestuia;feciorii acelor ce cântau pe la 1782 "Horia bea şi veseleşte", ciobani de la Abrud, plugari şi feciori de popi, începură în 1848 războiul totcu acest cântec. Cântece de asemene fire se cântă de 15 veacuri pemalurile Tisei, Dravei şi Dunării şi sunt prinţipul necunoscut alApusului.

Toată ideea politică şi socială a lui Koşut de a amesteca toate naţionalităţile Ungariei în singura naţionalitate maghiară picăînaintea îndărăpniciei întemeiată pe poezie şi pe obiceiuri aromânilor şi a slavilor. Koşut îşi sprijinea sistema, ca toţi făcătoriide sistemă, pe o logică ce i se părea dreaptă şi totodată cu putereadministrativă, cu tunuri şi cu ştandarul, adică spânzurătoarea.La logica lui Koşut, românii şi slavii opuneau altă logică şi ziceau:"dovedeşte-ne că limba ungurească îi mai frumoasă decât a noastrăşi vom vorbi ungureşte; dovedeşte-ne că-i mai cinstit a se chemaIanoş în loc de Ion sau Ivan, şi ne vom chema şi noi Ianoş".

XV

Aşadar, fără a depărta în totul înrâurirea apusului în întâmplările lumii noastre, începutul lor este în noi. Legătura politică şi socialăa românilor, slavonilor şi maghiarilor au fost ura şi dritul istoric.Nimică nu poate tălmăci puterea urii neamurilor decât studiilenăravurilor, idiomurilor, tradiţiilor şi muzicii fieştecărui neam;această studie cuprinde toată istoria, originile popoarelor, psihologia, literatura, prefacerea ideilor dintr-un neam în altul şi de la unneam la alt neam întemeind şi născând deosebire naţionalităţilor.

Acea studie în scurt se cuprinde în poezie, în muzică şi în idiom; cucât popoarele sunt mai departe de civilizaţie, cu atâta obiceiurile,tradiţia şi poezia au mai multă putere.

Neamul român încă îi în faza tradiţiilor. Să ne uităm la formele civilizaţiei; întâi este familia ce se statorniceşte, al doilea familiace se preface în neam şi al treilea neamul în popor; cu neamul seîncepe limba şi poezia. În ziua când istoria se preface în cronică,poezia îşi întinde aripile şi zboară sau se preface în poezie literară.Spre a găsi dar temeiurile limbilor, îi de nevoie de a se întoarceînapoi şi a lua limba în gura celor ce au făcut-o, pentru că atunceeste expresia a neamului întreg, şi literatorii, sub pedeapsă de a sedepărta cu totul de originile limbii, sunt siliţi la o asemenea studie.Să luăm, de pildă, un cântec vechi. Tradiţia locului sau tradiţiaomenirii, trecută din neam în neam, cântată spre ajutorinţa aducerii-aminte, cântecul acela trece din veac în veac, încărcându-se încălătoria sa de fapte şi de idei nouă, păstrând însă o formă rapidă,strânsă, totodată istorie şi poveste; căci limba obştească stă într-ocumpănă cu civilizaţia; poporul în toate treptele sale înfăţişează ototime, unde toate nevoile, interesurile şi patimile se acufundă.Încet câte încet neamul se preface în popor sau naţie; bogăţiileparticularnice şi dignităţile îşi fac loc; treptele se deosebesc maitare; civilizaţia în marşa ei progresivă modifiază limba şi năravurile;istoria uită de unde a pornit, nu se mai amestecă cu tradiţiile şi cunăravurile spre tălmăcirea faptelor; şi stă un minut la punctul acela unde viaţa tradiţiilor se preface în viaţă istorică, şi limba,năravurile şi aplecările se întipăresc în sufletul unui neam. Tocmai(la) acel punct suntem astăzi; dacă vom călca sănătos şi dupălogică, vom avea limbă şi literatură, precum şi originalitatea noastră;dacă, dimpotrivă, vom alerga după visurile pedanţilor, vom rămâneîn patosul unde ne găsim.

În învăţătura năravurilor, muzicii şi a poeziei ne vom putea încredinţa de originile limbii noastre, de naşterea naţionalităţii neamului român, de fireştile noastre aplecări şi de luptele ce coloniile romane au petrecut până a se preface în sfârşit din romani înromânii de astăzi. Dacă acea învăţătură ne-a dovedi că elementulde baştină latin, elementele celtice şi mai târziu mongoale şi slave,amestecându-se, au dat viaţă unui nou neam, apoi latinismul purpică de la sine, şi vom fi încredinţaţi că literatura trebuie să serazeme pe toate elementele care au intrat în limbă şi în neam.Latinii ne trebuie, cum am zis, ca o introducere în viaţa noastră.