În Basarabia, ţinutul Hotinului, 8 kilometri departe de Prut, se află pe hotarul moşiilor Caracuşeni şi Ghilavăţ o stâncă, care este cea mai înaltă din tot ţinutul. Privind de pe această stâncă într-o seară senină cu o atmosferă limpede, pe când soarele la apus luminează cu raze purpurii orizontul, atunci în depărtare se zăresc destul de lămurit contururile măgurilor munţilor Carpaţi, al căror şir se reazemă cu un capăt în Galiţia, iar cu altul în România.

Cu toate că după atlanturile geografice aceşti munţi sunt izolaţi de Basarabia, eu am ferma opinie, că ramurile lor, cu un capăt dinspre sud sub gradul al 14-lea al înclinaţiunii acului mag­netic, trec de-a curmezişul Basarabia în două lanţuri, unul de­spre sud-est de la Ungheni până la Orhei şi Nistru, iar alt lanţ spre nord-est din Bucovina spre Hotin, înşirându-se de-a lungul Nistrului până la Soroca şi alcătuind cele mai pitoreşti stânci, ce ca şi nişte ziduri colosale stau între Basarabia şi Podolia.

Carpaţii sunt pentru români în privinţa istorică, climatologică, minerală şi vegetală de enorm interes.

Aceşti munţi cu ramificaţiile lor în mijlocul Europei cuprind un loc de primul rang în geografia globului terestru. Ei trec prin Ungaria şi Transilvania, alcătuind un colan de vreo 1200 kilo­metri, al cărui piept este întors spre orient şi care desparte aces­te două provincii de Galiţia şi înspre sud de Turcia europeană. Acest ram, înconjurând curgerea râurilor Tisa şi Dunăre, se uneşte cu Balcanii la Poarta de Fier, numită turceşte Demis-Kapu. Se pre­supune că această poartă este formată prin o prăbuşire vulca­nică, întâmplată încă în timpuri imemorale, când planeta noas­tră era mai adeseori zguduită de focul intern şi de gazurile ei.

Aceşti munţi se împart în Carpaţii orientali şi Carpaţii occi­dentali, numiţi Tatra sau Carpaţii din centru; cei orientali erau numiţi în vechime munţii Bastarnici sau Dacici, iar în geografia modernă Alpii Dunării. Aceşti din urmă acoperă cu numeroasa lor ramificaţie întreaga Transilvanie.

Deşi în privinţa înălţimilor Carpaţii nu pot fi puşi în rând cu Alpii, totuşi se poate susţine, că culmile lor maiestuoase stau în rândul celor mai măreţi munţi ai Europei. Înălţimea lor ajunge la 3300 metri maximum, la 1195 metri minimum peste nivelul mării. Renumitul geolog-topograf Valenberg a alcătuit următoarea scară a înălţimilor:

Înălţime peste suprafaţa mării: Surul 3306 m., Budas 2383 m., Lomniţ 3000 m., Crivan 2020 m., Lipet 2010 m., Petraş 1773 m., Strivan 1380 m., Cerehob 1560 m., Zeleno-Ozero 1195 m., Eistaller 2000 m., Stegetan 1860 m., Rusca-Poiana 3389 şi Pia­tra-Ceahlău 2025 m.*

Valenberg găseşte că raionul omeţilor seculari ai Carpaţilor începe de la înălţimea de 2020 metri, adică cu 66 metri mai jos decât omeţii Alpilor.

În ramificaţia de la apus predominează culmile Eistaller, ce se compun din ramificaţiile întrunite ale culmilor Lomniţ şi Cri­van. Este remarcabil că partea Carpaţilor de la răsărit este mai oablă decât cea de la apus.

Formaţia geologică a acestor munţi constă mai cu seamă din piatră văroasă, stânci de trachit şi bazalt; iar poalele munţilor

• Pe culmea acestui munte se află o stâncă numită „Piatra Ceahlăului“ sau „Dochia“. Se zice că acea stâncă are chip de femeie, iar de ea din vechime deja se leagă o interesantă legendă cunoscută la locuitorii din Transilvania, Bucovina, Basarabia, Podolia până la Kiev sub numirea de Baba Dochia cu 12 cojoace, ce este descrisă de mine în urmă.

înspre Dunăre şi Marea Neagră, atât ale Carpaţilor, cât şi ale Bal­canilor, sunt mai mult formaţii plutoniene, precum este şi rami­ficaţia ce trece prin Bucovina, Galiţia şi Basarabia.

Pietrele de moară ale Hârlăului, a căror calitate este renumită, se alcătuieşte din scoicuţe încremenite de formaţie plutoniană. Aceste pietre formează un ram de comerţ, ce aduce un însem­nat venit ţării, fiind duse pe plutele Nistrului şi ale Prutului până la Odesa, iar de acolo în Rusia, unde sunt preţuite în rând cu pietrele de moară cele franţuzeşti. În Basarabia se plătesc până la 656 fr. perechea.

Munţii Carpaţilor, cu privire la mineralele ce le conţin, se so­coteau odinioară de cele mai bogate mine din Europa, conţinând mari cantităţi de fier, aramă, plumb, ţinc, argint viu, aur şi argint. Fiind însă acum prea puţin exploatate, dau şi puţin profit. Minele de aur şi argint din Şemniţ în Ungaria şi din Săcărâmb* în Tran­silvania şi cele din Moldova nu sunt încă special şi sistematic lucrate şi multe pături rămân actual cu desăvârşire neexploatate.

Dintre toate aceste producte dau mai mare avânt comerţului minele de sare, care covârşesc pe toate celelalte din Europa. Ele se află în Bochnia, în Wieliczka (Galiţia), în Ungaria, Ocna Mare, în Moldova.

În Basarabia se exploatează sare de mare numită tuzla, ce se formează la gârlele Dunării, în şesurile băltoase ale apelor ma­rine. Acest product aduce guvernului un venit anual de peste un milion ruble.

Codrii Carpaţilor se încep de la poale şi se urcă cu creştere de la 45 metri până la 2070, unde vegetaţia pădurilor încetează

• Partea aceasta a Transilvaniei: Săcărâmbu, Abrudu, Roşia etc., este mai bogată în metaluri. Ţinutul întreg este curat românesc, cu toate acestea însă munţii sunt răpiţi din mâinile românilor, şi exploataţi de stat şi străini. Pentru aceea se jălesc veşnic românii de acolo, numiţi moţi, în poeziile lor poporale:

„Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă!“

şi se încep muşchii, care acoperă ici-colo cu haină de verdeaţă măgurile, colosalele stânci şi prăpăstii. La poalele munţilor se înşiră ţarinile cultivate cu semănături şi renumitele pogoane de vii. Vinurile din Ungaria (Tokai şi altele) sunt vestite, iar cele din Moldova, de la Cotnar şi Odobeşti, stau în paralelă cu vi­nurile de lângă Rin (Johannesberg etc.). Este de mirat cum de vinurile României nu ajung nici măcar până în Basarabia, căci ele ar fi preţuite în Rusia în rând cu vinurile alese ale Rinului şi ale Franţei. Dacă o butelie de vin de Akkerman se plăteşte la Moscova cu 8 franci, apoi cât de bine ar fi plătit vinul de Cotnar şi Obodeşti?

Pâraiele ce izvorăsc din aceşti munţi îşi varsă toate apele lor în râurile cele mari, care, pe lângă Dunăre, mai sunt încă: Nis­trul, Vistula şi Tisa, care udă adeseori cu apele sale îmbelşugatele câmpii ale Ungariei. Mai e de amintit Mureşul, ce trece prin Tran­silvania; Prutul, ce traversează Bucovina şi se varsă în Dunăre; Siretul, ce desparte Muntenia de Moldova. Celelalte râurele rămân cu numirile şi cu însemnătatea lor locală, neavând deo­sebită valoare generală.

Dar să ne întoarcem la formaţia geologică a Carpaţilor şi la ipoteza mea că ale lor ramificaţiuni trec şi în Basarabia, repre­zentând azi numai nişte modeste stânci, unicele rămăşiţe din gi­ganticii munţi ai formaţiunii terţiare, nivelaţi şi duşi în vale prin veşnic distructiva lucrare a apei. Să aducem o pildă. Dacă s-ar putea aduna dărâmăturile munţilor Vogezi, împrăştiate de la ba­zinul râului Mosel până la Rin şi de la al Saonei până în şesurile Alsaciei, am alcătui un munte, faţă de care uriaşul Mont-Blanc n-ar fi decât o sărăcăcioasă movilă.

Geologia ne face să credem că grozavele erupţiuni vulcanice ale globului nostru au aruncat pe suprafaţa lui în timpuri preis­torice nişte munţi atât de gigantici, încât noi nici cea mai palidă închipuire nu ne putem forma despre dânşii. Şi dacă adevărul este că toate planetele sistemului nostru solar au trecut prin aceleaşi faze ale dezvoltării, atunci nu mai încape îndoială că pământul nostru a trebuit să aibă munţi şi prăpăstii însutit mai mari decât ale lunii, care sunt şi azi destul de considerabile. Încetând însă pe lună orice proces organic şi lipsind puterea nivelatoare a apei, munţii şi prăpăstiile ei au rămas staţionare, pe când formaţiunea suprafeţei globului terestru stă încă şi azi sub influenţa forţei distructive a apei, care nu suferă inegalitate de teren. Astfel vedem, de pildă, că o mare bucată din coasta Norvegiei este dusă prin apă în ocean, şi că insula Helgoland nu­mai cu anevoie va scăpa pe un timp oareşicare de mortiferele valuri ale apei, ce-i spală şi pradă malurile. Acest proces, după mii şi mii de ani, negreşit că va face din pământul nostru o sferă netedă, care e, după cum susţine deja Aristotel, singurul corp de o perfecţiune inalterabilă. Aşadar, întemeindu-mă pe ipote­zele învăţaţilor geologi şi astronomi ca Arago1, Feri, Humboldt2 şi alţii, cred că colţişorul nostru de pământ s-a alcătuit din ba­zinul Mării Negre, ce s-a umplut prin dezghiocarea şi nivelarea aripilor din Carpaţi, duse în acest bazin de apele Dunării, Prutu­lui, Nistrului şi ale Niprului. Pe acelaşi temei se poate presupune că pustiurile Hersonului erau odată acoperite tot de apele Mării Negre. Ipoteza aceasta pare cu atât mai verosimilă, cu cât piatra scoasă din pământul acelor stepe e de aceeaşi formaţiune şi com­punere ca şi cea din solul Mării Negre, adică de culoare gălbie, foarte bortoasă şi alcătuită din acelaşi nisip şi aceleaşi scoicuţe de mare pietrificare. Tot pe atuncea şi Dunărea acoperea cu apele sale imensele şesuri ale Bugeacului şi ţinuturile Basarabiei sep­tentrionale cu secularii ei codri.

Păstrând plantele de la a lor creaţie primitivă generaţia în mod destul de conservativ, ele pot servi în tot locul de cel mai sigur document geologic. Şi astfel vedem că plantele Basarabiei nordice sunt aceleaşi ca şi ale munţilor alpini.

În decursul călătoriei mele prin munţii Elveţiei am colectat un erbar al florei alpine, spre a-l compara cu flora din ţinutul Hotinului şi am aflat exemplare aproape congruente cu ale aces­tuia. Crezând a face un serviciu botanicilor noştri români, le voi înşira aici. Reprezentanţii cei mai marcanţi ai florei noastre sunt culeşi din pădurile Bucovinei şi de pe moşiile de pe frontiera us-cată a ţinutului Hotin: Peribicăuţi, Grozniţa, Clişcăuţi ş.a. Iată numele:

Oxytropis campestris pe Mont-Blanc, la înălţime de 2000 m.

Hutschinzia alpina pe Gotthardt, la înălţime de 1300 m.

Potentila aurea pe Vollhorn, la înălţime de 1800 m.

Gnafalium lestopod pe Scheideck, la înălţime de 1500 m.

Ranunculus montanus pe Scheideck, la înălţime de 1500 m.

Anemonis vernalis pe Furca, la înălţime de 800 m.

Gnafulium montanus pe Rosenlau, la înălţime de 1000 m.

Crocus vernis pe Rosenlau, la înălţime de 1000 m.

Linaria alpina etc. etc. pe Grimzel, la înălţime de 1200 m.

Stâncile văroase, ce trec din Bucovina hotarul în ţinutul Hotinului, se desfac în două ramuri: un capăt merge spre Ka­meneţ-Podolski, altul se întinde tot pe malul Nistrului, spre răsărit până la Soroca, iară spre sud până la Jorele de Sus. Ele stau pe malul Nistrului ca un zid colosal, ce desparte Basarabia de Podolia, acoperite de tufe lemnoase, şi reprezintă prin for­maţiunea lor pitorească o panoramă grandioasă. Călătorul ce trece pe plute de la Hotin la Soroca pe curgerea Nistrului, simte nespusă plăcere privind aceşti martori muţi ai veacurilor stinse. Societatea de navigaţiune din Odesa a construit un vapor foarte îndemânatic pentru călători, înzestrat cu tot comfortul, plecând de două ori pe săptămână de la Soroca la Movilău în contra curgerii, trăgând în remorcă galerele deşerte ce se întorc la Movilău. Însă în timpul secetei de vară, scăzând Nistrul la o adâncime de numai trei metri la Hotin, iară la Movilău de la 4-5 metri, micul vapor trebuie să suspendeze excursiunile sale. Plutele şi galerele nu o dată se sparg la pragurile Nistrului din cauza micii adâncimi, astfel că cu timpul circulaţia pe acest flu­viu va înceta cu desăvârşire, deoarece negustorii preferă a trans-porta marfa cu trenul de acum, ce leagă Movilăul cu Odesa şi Noua-Suliţă; iar milioanele cheltuite cu spargerea pragurilor Nis­trului rămân pentru totdeauna pierdute.

Pădurile din ţinutul Sorocii şi al Hotinului sunt foarte împes­trite în soiuri şi cresc mult mai încet decât pădurile din ţinutul Orheiului, aşa că, după o tăiere, mlada abia în decurs de 70 de ani produce lemn bun pentru construirea acareturilor, pe când în învecinata Podolie o pădure de stejar, răsărită din ghindă, ajunge în decurs de 30-40 de ani la o grosime, pe care stejarii noştri o capătă abia la 70 de ani. Bradul creşte numai până la frontiera Bucovinei; mai departe în Basarabia nu se extinde, ca şi când natura i-ar fi pus aici hotar. Toate silinţele botanicilor de a aclimatiza acest copac au rămas zadarnice.

Pădurile Basarabiei s-au stârpit cu o repeziciune înspăi­mântătoare, şi falnicii codri ce acopereau mijlocul Basarabiei până la începutul veacului nostru, unde Bujor şi Tobultoc, renumiţii cavaleri ai codrului, cântau doina voinicului şi puneau pe călători la dăjdii, din acei codri n-au rămas decât nişte pădurici becisnice, prin care şuieră locomotiva trenului, ce duce de la Chişinău la Ungheni.

Cauza acestei devastări?

A fost oraşul Odessa. El concentrase în sine tot luxul şi toată depravarea apusului. Vapoarele Franţei şi ale Londrei, ce vene­au să încarce grâul din bogatele jitniţe ale Odessei, lăsau drept schimb aceste sedimente otrăvitoare. Tinerii proprietari ai Basa­rabiei, agronomi muncitori, ce trăiau de altfel în căsuţe modeste, cu prispe şi cuptoraşe, acoperite cu stuf, umplându-şi buzunarele cu aur din vânzarea productelor agricole, începură a zidi pala­turi veneţiene şi casteluri feerice. Iară veneticii, comercianţi greci şi evrei, veniţi pe mare cu nave umplute cu portocale şi lămâi, marfă colonială şi spiţerii, încărcau navele deşertate cu grâu cumpărat de la proprietari cu preţ de nimică, până la 32 franci 384 de kilograme, ce-l vindeau apoi la Marseille şi Londra îm­pătrit. În decurs de 20 de ani aceiaşi mici negustori de porto­cale şi măsline se făcură milionari, ce au în Odessa firme strălucite de bancheri.

Aşadar, Basarabia în acel timp era ca şi California la începutul exploatării, cu singura deosebire că pepitele de aur erau înlocuite în Basarabia prin kilele de grâu, ce le dau îmbelşugatele câmpii de ţelină ale stepelor basarabene, pe care numai ici-colea se zăreau satele sărăcuţe ale ţăranilor băştinaşi, ce mai scăpară ca prin urechea acului de sabia tătarului. Însă cu trecerea Basara­biei la ruşi, această provincie binecuvântată deveni prada hăme­siţilor locuitori din guvernămintele învecinate, locuite de ruteni şi poloni, care, nemaiputându-se hrăni pe pământul lor stors de toată măduva, se năpustiră cu mii şi mii de familii asupra Basa­rabiei, unde fură primiţi cu braţele deschise de vechii proprietari, care aveau trebuinţă de mâini muncitoare, spre a putea exploa­ta pământul cum se cade.

Precum aleargă cerbul la izvoare şi şoimul în ţara bogată în ale vânătorii, aşa năvăliră exploatatorii pe neaşteptate asupra naivilor şi credulilor agronomi ai ţării, care, ameţiţi şi buimăciţi de plăcerile seducătoare ce le găseau în abundenţă în Babilonul de pe malurile Mării Negre, cu opere şi primadone, baleturi şi sirene, cancane şi bachanale, se lăsară mânaţi de noul curent ca frunza de vânt. Şi iată că începu risipa capitalurilor câştigate din roada pământului; uzurierii puseră în grabă hapsâna lor mână pe toate comorile şi beneficiile, datoriile creşteau pe zi ce merge, bănci locale nu existau şi astfel ţara deveni o satrapie a străinilor, care luau sută la sută. Singura ancoră de scăpare din naufragiul universal erau pădurile, pe care uzurierii le ocheau de mult. Şi acum începură vânzările cu preţuri dictate de capriciul atotputer­nicilor cumpărători.

Tăieturile pădurilor din Basarabia se porniră de-a lungul şi curmezişul fără cruţare şi sistem, până când guvernul, într-un târziu trezindu-se, a adus un regulament prin ucazul de la 1884, înfrânând acest abuz şi normând exploatarea pădurilor după sistemul introdus în ţările civilizate, adică anual să se taie nu­mai a zecea parte din numărul total al hectarelor.