Iată se urcă luna în carul de lumină,
Pe albăstrie boltă a cerului senin,
Razele ei sunt blânde, lumina ei îi lină,
Ea mângâie ş-alină al omului suspin.

Şi-i zice: "O, fiinţă mizeră, pieritoare,
Ce eşti o jucărie lumeştilor furtuni,
Nu mai gândi zadarnic la cele viitoare,
Nici la cele trecute, căci sunt deşertăciuni.

A ta viaţă scurtă, lumea te-amăgeşte,
Şi tu treci ca o floare, a primăverii fiică,
Ş-a mea lumină astăzi pe frunte de-ţi sclipeşte,
Iar mâine pe mormântu-ţi lânced şi galeş pică.

Numai pe etern cerul stelele lin săltează,
Surâd ca ochii veseli şi etern luminează.

Vezi balul cest faimos ce ca un vis trecură,
Căci jucăuşii sprinteni au obosit, s-au dus,
Muzica, râsuri, vorbe încet-încet tăcură,
Luminile prin lustre pe rând s-au stins.

Şi vezi cum se lăţeşte tăcerea, trist, adâncă,
În sala întru care nu-ncăpea săltători;
Ea au rămas deşartă, şi numai se văd încă,
Căzute de la dame, pe jos, câteva flori.

Aşa repede timpul şi făr’ de îndurare,
Trece şi vă răpeşte tot ceea ce iubiţi,
Şi nu vrea să vă lase o umbră oarecare,
De fericirea voastră în lume cât trăiţi.

Numai pe etern cerul stelele tot săltează,
Surâd ca ochii veseli şi etern luminează.

Oh! vezi pe bieţii oameni cum cer cu ne-ncetare,
Cum doresc să trăiască un secol de-ar putea,
Cum cer noroc, avere, pompe şi desfătare,
Cum cer acelea toate ce trec fără să stea!

Oh! vezi pe amorezul cum cere să-l iubească
A sa amorezată statornic, neschimbat,
Vedeţi pe părinţi, maice cum doresc să trăiască
În toată fericirea a lor fii ne-ncetat!

Vedeţi eroi, filosofi, poeţi, artişti mulţime,
De ce furtuni şi chinuri etern se bântuiesc,
Cum doresc nemurirea faimosului lor nume,
Când ne-nvăţaţii barbari cu pizmă îi hulesc.

Numai pe cer nu-i pizmă; acolo toate-s line,
Şi el nu se pătează de nouri şi furtune.

Iată şi ţinterimul, oraşul celor morţi,
Unde speranţă, frumseţe şi tot ce naşte firea
Sunt vălătuc împinse în largile lui porţi
De moartea ne-ndurată, făr’ de milostivire.

Deci un mormânt deschide şi-ntr-însul scormoleşte,
Ş-atunci, de poţi, ghiceşte al cui fu cel mormânt,
Dar nu ghiceşti nimică, apoi te dumereşte,
Că tot ce dorim, cerem pământ şi ţărnă sunt.

Vezi monumentul cela al unui om faimos,
Pe-a sa frunte măreaţă era scrisă mândrie,
Ş-acum într-însa roade vierme nesăţios,
Căci lut au fost acela ce trăia în trufie.

Iar cerul etern este, numai pe el îi pace;
Şi luna printre stele se urcă lin şi tace.

Dar iată că şi luna sfârşeşte a sa cale,
Dar ea surâde încă, când se revarsă zori,
Şi tot încă se uită către pământ cu jale,
Ca când zice adio bieţilor muritori.

Misterioasa lampă a unei alte sfere!
De ce nu pot eu, oare, eu, slabul muritor,
Să zbor pe-a tale raze de la pământ spre stele,
Unde-i viaţa noastră un vis netrecător?...

Oh, ia-mă şi mă soarbe în ale tale raze,
Să lunec ca o umbră peste înalţii munţi,
Pân-unde clipesc stele ca ochii ce veghează,
Pân-unde zboară îngeri cu aripi şi ochi mulţi...

Dar tu nu asculţi, lună, sumeaţ-a mea dorinţă,
Îţi strângi a tale raze de peste munţi şi măguri,
Şi-n zori tu fugi palidă, cu mare sârguinţă,
Smerită ca mireasa, şi te împlânţi în neguri.

Atunci stele, luceferi se sting delaolaltă,
Şi cerul ca cristalul rămâne făr’ de pată,
Căci tot ce naşte firea sau ticălosul om,
Ca roua piere de soare, ca visul după somn...