Traducere de Constantin Stamati

O floare duioasă zice fluturaşului ceresc,
Nu fugi, că mor;
Căci trista mea soartă este eu pe pământ să trăiesc,
Nu la cer să zbor...
Nu uita amorul nostru, neştiut de pizmaşii oameni
În câmpi depărtaţi...
Nu uita ca tu cu mine la trup, la văpsele sameni,
Ca când am fi fraţi.
Dar vai! zefirul te suflă, iar eu nu pot să mă smulg
Din negrul pământ.
Ca pân’ la cer cu al meu abur, miros pe cale să-ţi duc
Şi rămân plângând.
Tu te duci tot pe departe, căci prea ţi-i drag a pupa
Orice floare vezi.
Iar eu rămân părăsită făr-a mă putea mişca,
Chiar ca din obezi.
Tu fugi, şi iar vii la mine, şi iar te duci s-amăgeşti,
Şi pe alte flori,
Dar când te întorci la mine, tot lăcrimând mă găseşti,
Mai ales în zori...
Oh! la amor mai statornic de vrei ca să te deprinzi,
Şi să nu mor eu,
Dă-mi aripi să zbor la tine sau tu rădăcină prinzi
Lângă trupul meu...