Cu doftorie amară,
Acel bolnav înviază,
Cu critică şi ocară,
Răul moral se-ndreptează.

Este ştiut că în toţi anii la sărbătoarea Sântului Ilie, la 20 iuliu, în oraşul Fălticeni, ce este în ţinutul Sucevii, din principatul Moldovei, se face un iarmaroc renumit, la care se adună nu numai neguţitorii din Moldova şi Valahia, dar şi o mulţime de neguţitori străini din depărtate locuri cu mărfuri scumpe, şi acolea sau le vând cu ridicata unii altora, sau le schimbă pe alte mărfuri, încât în acest mare iarmaroc, ce ţine două-trei săptămâni, se învârteşte un alijveriş de câteva milioane de lei. Tot atuncea se adună acolo din cele mai de departe unghiuri ale Moldovei, şi mai cu samă din Iaşi, Roman şi Botoşani, mulţime de tineri boieri şi tinere cucoane, nu pentru interesul negoţului, cu care prea puţini se îndeletnicesc, ce numai ca să se zăbovească sau să cumpere lucruri pentru a lor podoabă şi îmbrăcăminte, cu care se fudulesc în iarmaroc, şi întru adevăr că zi şi noapte altă nu se răsună pe uliţe şi prin casele oraşului decât râsuri, muzice şi jocuri; iară în luxul cel mai rafinat al Europei şi în amorul cel mai sentimental se întrece tinerimea română cu atâta agerime, încât şi modistul parizian, şi fragedul păstor al munţilor Alpi mai nu i-ar putea întrece; apoi de benchetele şi zefcurile ce se fac la acel iarmaroc, atât între nobili, cât şi între clasele mai de jos, este de prisos a mai vorbi; atâta zic, că cel mai stoic filosof ar astupa ochii Minervii, spre a se veseli şi el ca un om păcătos la acest iarmaroc; deci în aşa mare adunare de popul poate cineva voieşte să vadă dezvelit haracterul, moralul şi plecările românilor de astăzi. Aşadar, şi eu însumi, alergând ca şi ceilalţi în sus şi în jos prin iarmaroc, m-am întors seara la gazda mea şi, fiind obosit, m-am pus în aşternut, unde am început a citi cu o însufleţire nespusă pe un hronic al Moldovei şi al Valahiei, ce am găsit pe masa din odaia mea, şi mă minunam gândind cum de au stătut odinioară naţiile aces-tea ale moldo-valahilor, ce se văd astăzi atât de iubitoare de răsfăţări şi de mode, şi atât de molatice, în contra puternicilor megieşi, ce le înconjura din toate părţile, pre-cum tătarii Bugeacului, cazacii Ucrainei şi ai Zaporogului, polonii sau leşii, ungurii, turcii, tătarii şi alte naţii. Cum de s-au luptat două naţii mici ca aceste ale Moldo-Valahiei, care împreună, pe la al 14-lea veac, nu era, cred, nici două milioane, cu mai mult de treizeci milioane, ce alcătuia pe atuncea megieşitele popoare? Însă m-am dumerit apoi că populul ţărilor noastre în acele timpuri şi înţelepţii lor domni, deşi altă avere nu avea decât frumoase turme, bune arme şi un pământ îmbelşugat, dar traiul lor simplu şi nerăsfăţat nu cerea altă mulţumire, nu se îngăima de alte patimi, ca o naţie ce era necorcită, decât ca ţara lor să nu fie călcată de megieşi şi legea lor nesmintită. Deci aceste două instincte însufleţindu-i, îi făcea eroi nebiruiţi; iată dar tăria, iată mântuirea lor de duşmanii de afară şi de patimile dinlăuntru.

Bântuirile neamice ale megieşilor au contenit câtva după ce Moldo-Valahia, obosită de răzbeluri, pe la veacul al 17-lea au intrat sub scutul marelui Petru, împăratul Rosiei, despre prăzile cazacilor Ucrainei şi ale Zaporogului; iar în vremea înţeleptei împărătese Ecaterina a II s-au asigurat ţările despre prăzile oardelor tătăreşti, ce stăpânea Bugeagul Basarabiei şi al Hersonului, şi despre sumeţii Poloniei, înfrânaţi şi umiliţi de Ecaterina. Aşadar, aceşti celebri monarhi ai Rosiei, precum şi puternicii lor moştenitori, cu a lor ocrotire, nu numai au păstrat ţările aceste în creştineasca lege, dar şi în politica lor fiinţă; iar în anul 1834 le-au întemeiat ceva mai cu sistemă driturile de demult pierdute. Însă mulţi români de astăzi încă nu se dumeresc, nici ce pierduse, nici ce au câştigat... Iată lucrurile Dumnezeului drept-credincioşilor ce înalţă cor-nul creştinilor, iată argument istoric cu ce chip au stătut pân’astăzi tronurile acestor principaturi nerăsturnate de tot, ca nişte frumoase ruine ale gloriei trecute. Aceasta pentru starea politică a românilor. Dar iarăşi gândeam: care neamici oare sunt mai de primejdie? Oare acei de afară, ce de demult ne îngroază, de care Dumnezeu ne-au mântuit, sau acei dinlăuntrul ţărilor, ce ne dezmiardă astăzi şi care zi şi noapte viclean se furişează prin toate casele şi soarbe averea moldo-valahilor, ca smârcul unei bahne ce soarbe în sine izvoarele cele mai hrănitoare şi suge sucul cel crescător al pământului moldo-valahilor, ca şerpele ascuns sub roză, ce muşcă şi înveninează moralul moldo-valahilor? Acesta este luxul sau răsfăţul ce s-au furişat de la începutul veacului nostru în ţările noastre; el au născut între noi mândrie, pizma şi desfrânarea, el ne-au ademenit şi ne-au buimăcit de ne-am uitat credinţa către Dumnezeu şi către legi, şi am urât pe muma patrie, pe care o sfâşuim, o rupem, o dezbrăcăm, ca să avem cu ce împlini gusturile noastre. La aceste gândind, eu am zis: O! vechilor domni ai moldovalahilor! când îţi învia din nenorocirea voastră, ca să vedeţi răsfăţul, podoabele şi trândava moleciune a mândrilor moldoveni şi valahi de astăzi, a palaturilor lor, zidite, unele, din năruiturile cetăţilor vechi, pe care voi le-aţi fost zidit, pentru un pravăţ mai bun, iar mai cu dinadinsul din risipa averilor ce le-au rămas de la eroii strămoşi! ce aţi zice?... Vorbind aceste, însumi am adormit: şi iată că se arată nu ca un vis, ce ca o fantomă, un cuvios bătrân, carele, puind dreapta sa pe umărul meu, pe cât ţin minte, mi-au grăit aşa:

"Am auzit ce vorbeşti în gândul tău, căci eu sunt geniul Zamolxis al daco-românilor, descipol al lui Pitagora, carele, trăind între sălbaticii daci, am fost legiuitorul lor, şi ei m-au dumnezeit; aşadar, eu, geniul lor şi al urmaşilor daco-români, privighez între voi şi mi-i drag să convorbesc câteodată cu patrioţi buni şi necorciţi. Deci spune-mi, române, ce s-au făcut lăcaşurile voastre acele rustice şi curate, în care locuiau odinioară fapta bună şi bărbăţia, şi de multe ori cetăţeni ca aceia ajungeau domni ţării? Ce s-au făcut limba românească, căci voi acum vorbiţi mai regulat limbile străine? Ce sunt deprinderile aceste muieratice, ce v-au gingăşit obrazul şi trupul de nu aveţi putere în voi nici cât avea babele străbunele voastre, şi nici vă poate cineva cunoaşte de sunteţi bărbaţi sau femei, decât numai pe haine, ce folosesc palaturile pe care nu mai aveţi cu ce să le umpleţi? Acele statuie şi bronzuri scumpe cu carele le împodobiţi când voi nu aveţi ce să lăsaţi urmaşilor voştri decât datorii? O, românilor! Ce aţi făcut voi? Voi, care eraţi biruitori naţiilor megieşite, vă văd astăzi biruiţi de străinii ce s-au adăpostit în ţara voastră, aducându-vă tot felul de mode şi de deprinderi ale luxului; ce aţi făcut cu legea voastră, pe care o pângăriţi în tot felul, căci fecioria voastră nu este acum neprihănită, nici însoţirile voastre statornice sau fără de interes? La voi astăzi nu se deosebeşte răul de bine, căci voi onoraţi mai mult petrecerile decât îndeletnicirea cu trebile ce aduc folos, voi preţuiţi mai mult osteneala dascălului ce vă învaţă a juca sau a cânta decât al meşterilor ce vă lucrează uneltele industriei şi ale plugăriei; orăşenii voştri mai mult gândesc la ghiduşii teatrului veniţi din ţări străine, ce vă migăiesc un ceas, decât la cel ce au lucrat un an la opera ce s-au jucat pe scenă, măcar fie şi român, sau voi mai mult lăudaţi pe virtuoşii muzicanţi ai Europei, sau păstrăfurile lui Arifaga decât pe acei ce au scris istoria patriei, precum Cantemir, Ureche, Costin şi alţii. Boierii voştri mai toţi s-au lăsat de lucrul pământului, căci îmbelşugata rodire a moşiilor lor i-au înavuţit şi i-au trândăvit, încât de multe ori o mie de plugari din satele unui boier nu pot îndestula casa proprietarului lor, întru atâta lipscanii şi modistele îi ademenesc către răsfăţuri şi cheltuieli mari, şi către o viaţă molatică şi leneşă, şi din aceasta urmează apoi că bărbaţii români sunt astăzi aşa de gingaşi, podoabele lor aşa de asemănate cu ale femeilor, feţele lor aşa de drese şi întocmite, că în oraşele Principaturilor seamănă a fi numai sexul femeiesc, iară bărbaţi nici unul. Aşadar, sufletele unora ca ale acestor români, fiind dedate desfătărilor, nu sunt în stare să simţească adevărata mulţumire a unei vieţi ticnite, măsurate şi cu fapte bune, iară trupurile lor cu totul fiind gingăşite de trândava şi desfrânata vieţuire, sunt totdeauna bolnăvicioşi şi tânjesc, neştiind pentru ce. Însă eu, ca un geniu, ştiu că ei tânjesc că nu au îndestui bani pentru desfătările lor, care boală se cheamă galbanare (adecă galbeni-n-are); aşadar, mâinile lor ca de ceară şi nedeprinse cu osteneala... sunt debile încât nu pot să mişte cea mai mică povară, picioarele lor, ce abia îi poartă, nu sunt în stare să încalece nici precum încăleca din vechi moşnegii, iară trăsurile lor cu cele mai vânjoase răzoare, în care tinerii, lungindu-se în ele, se preumblă pe strade şi tot încă se ostenesc, apoi stomahurile lor slăbănogite de îmbuibare, feţele lor veştede de desfrânare, ochii lor lâncezi şi obosiţi de benchetele nopţii şi de jocul cărţilor, toate aceste fac din bărbaţi nişte creaturi, pe care românii vechi îi numeau oameni stricaţi. În fine, făr’ de virtute fiind, ei se tem de cugetele lor, se tem de compatrioţii lor, se tem de străinii ce vin în ţară şi sunt gata să fie plecaţi servi oricăruia stăpân. Aceasta este o icoană pentru trupeştile însuşiri ale românilor acelor ce sunt de aşa teapă.

Dar mă minunez mai mult de prefacerea moralităţii acei rustice ale unora din români, de tulburarea limpezilor cugete ale lor, mă minunez de unde au deprins cele mai rele deprinderi ale Europei, adică sub masca politeţii amăgitoare, atâtea viclenii. Privesc cu oţărâre la fudulul fanfaron şi la caracterul lui cel plin de zădărnicii, care nici un pas, nici o mişcare nu face făr’ de îngâmfare şi sumeţie; el vrea să se înalţe peste ceilalţi oameni şi se micşorează pe sine; el este cutezător cu mai-marii lui şi cu bătrânii respectabili, mândru cu cei de sama lui, defăimător cu cei mai de jos decât el; le zice acestora tu, îşi dă ton că ocroteşte pe aceia şi îşi bate joc de toţi; cine i se închină lui, el nu-l vede, cine îi vorbeşte, el nu-l ascultă, iară de vorbeşte cineva cu altul, el se amestecă în vorbă, şi întreabă pe omul onest de ce nu vine la dânsul acasă. El nu au citit altă şi nici ştie altă decât romansuri şi poezii făcute de alţii, şi se laudă că le-au făcut el, şi dă sfaturi înţelepţilor, şi critică orice lucru minunat al frumoaselor arte; el se fuduleşte repetând câteva idei ale filosofilor ce le învaţă cu o zi mai înainte, şi aşa de fireşte le spune, ca şi când însuşi le-au compus. Aşadar vorbele lui sunt minciuni, făgăduinţele lui neîmplinite şi umbletele lui nesocotite, căci el vine târziu acolo unde îl aşteaptă şi se duce unde nu este chemat; pe rudele sale, dacă sunt sărace, el nu le cunoaşte, şi se laudă cu prietenia magnaţilor care poate niciodată cu dânsul n-au vorbit; în fine, el este un comediant cu duh pentru acei nătărăi carii îl slăvesc şi un nătărău mândru pentru oamenii cu judecată, care fug de dânsul. Însă el nici are duh, nici îi prost, decât este o icoană adevărată a tinerilor cu rea creştere şi cu stricat moral. Trebuie însă să ştiţi că dacă un tânăr ca acesta este stricat de cu vreme, şi părinţii nu se silesc a-l îndrepta pân’ la vârsta de douăzeci ani, el se face apoi cel mai rău, cel mai netrebnic cetăţean, el este în stare, pentru ca săşi împlinească gusturile şi capriciile sale, să jertfească şi pe părinţii săi, sau măcar piară şi patria şi lumea toată.

Deci, românilor, lepădaţi cu totul luxul sau răsfăţul, iar de nu se poate, în secolul în care trăiţi, cumpăniţi-l măcar cu starea în care vă aflaţi şi cu veniturile ce aveţi, şi gândiţi şi la sărăcia ţării şi a moştenitorilor voştri, adică, că banii voştri iese din ţară pe lux şi nu se mai întorc; deprindeţi-vă cu moralitatea cea firească, căci aceia este virtutea, şi nu vă pilduiţi cu fanfaronii ţărilor străine; deprindeţi-vă cu osteneala şi fugiţi de muiereştile alintături ce vă moaie trupul şi vă slăbeşte mintea şi gândiţi că odinioară puternicii voştri megieşi, deşi erau neamicii voştri, dar se mira de bărbăţia tinerilor voştri şi de înţelepciunea bătrânilor voştri şi vă onorau pe voi, iar acum nu numai megieşitele popoare, dar şi străinii ce trăiesc în ţara voastră râd de a voastră deşertăciune şi de a voastră molătate.

O! dragilor mei români! voi sunteţi vrednici de plâns, căci cu greu vă este să vă dizbinaţi de cele ce aţi deprins, şi vouă v-ar trebui un Caton 1 sau un Fabricius 2 al romanilor, care cu vargă de fier să vă îndrepte pe calea cuviinţei. O! românilor"...

Acolea m-am trezit din somn de un mare zgomot ce s-au răsunat pe uliţa de lângă casa mea. Mă scol din pat, caut pe fereastră şi văd câţiva tineri, care după ce serbase pe zânul ce au sădit via, se duceau cu cea mai înfocată pârgă a lor la un templu al zeiţei amorului, ce se găsesc mai multe la noi decât în Elada veche. Deci eu, ruşinându-mă de umbra cucernică ce îmi vorbise, m-am sculat, m-am îmbrăcat, m-am suit în trăsura mea şi am fugit din Folticeni.

*

La 1830, aflându-mă la iarmarocul de la Folticeni, am văzut urmările desfrânate ale junimei de atuncea şi care mi-au inspirat a le descrie aicea, dar de atuncea şi până acum prea multă deosebire găsesc în moralul junimii de astăzi, căci buna educaţie şi civilizaţia le-au insuflat principii vrednice de laudă şi singuri ei, uitându-se înapoi cum era tinerimea atuncea, sperez că se vor uni cu opiniunea mea.