Împărăteasa se gîndi și începu să rîdă... Neghiniță o zbughise în urechea împărătesei și-i aflase gîndul: "Că ce bine-ar fi să mai fie o dată împăratul tînăr!" Și într-o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, și șopa-șopa-șopa. Împăratul - pace! Împărăteasa rîdea și zicea:

- Vezi că nu ghicești? vezi?

Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghiniță înțelese, și țîști în urechea stîngă, și iar șopa-șopa. Împăratul se lumină la față, dădu din cap, rîse cu hohote și zise:
- Ei... împărăteasă, împărăteasă... da' tot muiere! De, bine te gîndiși tu, da' nu se poate...

Împărăteasa se rușină, plecă ochii în jos și se gîndi: "Dar dacă o ghici și la ce m-oi fi gîndit înainte, intru în pămînt! De cîte ori n-am dat dracului sfaturile împărăției cînd nu se mai isprăveau pînă după miezul nopții."

În sfîrșit, ce-i veni lui Neghiniță, vru să rîdă și de împărat; și își zise într-o bună dimineață: "Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu același lucru... Omul crede, că omul e prost. Ce nu crede întîi crede mai pe urmă. Am să-i fac una și bună împăratului, să-l las fără sfetnicii cei credincioși și să-l încurc cu nebunii."

Împăratul, de umbla în fruntea oștilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mînca, de-și mîngîia cuconii, un gînd nu-l mai slăbea: "Nu vezi, omule de Dumnezeu, că ți-au îmbătrînit sfetnicii și împărăția merge rău?"

Pasămite, Neghiniță îi intrase într-o ureche. Azi așa, mîine așa, pînă nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi și chemă altul nou.

Tot unu și unu!

Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat din scaunul neamului lui...

- Acu' să-l vedem ! zise împielițatul de Neghiniță. Împăratul ieși plîngînd din cetate. Neghiniță, sus pe umărul lui.

- De ce plîngi, măria-ta ? ține-ți firea, nu fi muiere.
- Ei, ei, Neghiniță, cum să nu plîng ?! Unde mi-e toiagul împărătesc ?

- Ci taci, măria-ta ! Ia taie un corn și fă-ți, colea, o cîrjă. Buzduganul e greu la bătrînețe, te doboară. Cîrja te sprijină.

- Ei, ei, Neghiniță, unde mi-e scaunul împărătesc pe care au stat atîția moși-strămoși ai mei ?

- Ci taci, măria-ta ! Întinde-te colea, pe fînul înflorit și moale, și să-mi spui drept care e mai dulce la oase ? Scaunul cu scumpetea, sau fînul cu frumusețea ?

- I, i, Neghiniță, unde mi-e coroana cu stemele și cu luminile ?
- Ci taci, măria-ta ! Pune foaie lată de lipan pe deasupra pletelor albe și spune-mi drept, care e mai ușoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrile ?

- Așa o fi, Neghiniță, mai zise împăratul, oftînd tocmai din băierile inimii, așa o fi, se potrivește ș-așa, fiindcă știi tu să le potrivești, dar cînd mă gîndesc în ce slavă eram ieri... îmi vine să scald tot pămîntul cu lacrimile mele !

- Ci taci, măria-ta ! Adică ce slăvire ? Toată viața, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citește jalbele, ba ascultă păsurile, ba cîte și mai cîte, și mai multe fără să vrei decît pe vrute. Mărire să fi fost asta ? Dar ia gîndește-te măria-ta că un supus era supusul măriei-tale ș-avea un stăpîn, iar măria-ta, purtînd grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia măria-ta ai fost cel mai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăția. Curată socoteală: erai împărat, nu om; acum ești om, nu împărat. Și ești mai mare, că unde-ți spune gîndul, acolo te duc picioarele. Ș-apoi, cine știe ? Socotești măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară prostimea pe vechiul lor împărat... și să vezi măria-ta...

Se mai îmbună împăratul la cuvîntul lui Neghiniță și se duse, în cruciș și în curmeziș, în toată împărăția, c-o foaie de lipan pe cap și sprijinit pe-o cîrjă de corn. Și de ce vedea se minuna și întreba pe Neghiniță:

- Neghiniță, de ce-l bat pe ăla, de răcnește ca din gură de șarpe ?
- Fiindcă împăratul e surd și n-aude, răspunse Neghiniță.
- Neghiniță, de ce-or fi atîția oameni goi și dăsculți ?
- Fiindcă împăratul e orb și nu vede.
- Neghiniță, de ce bătrînul ăla s-o fi muncind să roadă în gingii o cojiță uscată ?

- Fiindcă împăratul mănîncă prea mult.
- Neghiniță, de ce-o munci unii și noaptea, de dau pe brînci ?
- Ca să doarmă împăratul și ziua, de i-o veni poftă.
- Neghiniță, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat și surd, și orb, și lacom, și somnoros ?

- Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea, cumpătat la mîncare și la băutură.

Bietul pribeag stătu pe gînduri, în mijlocul unui oraș mare, mare și zise:

- I, i, Neghiniță, mult cuvînt ai ! Acum s-ajung împărat, și aș ști eu să fac cum e bine.

Și, ca din senin, abia sfîrșise vorba de pe urmă, ș-auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă se cutremura pămîntul. Cînd colo, ce să fie ? Ștafetă mare. Niște voinici, cu suliți lungi, aduceau vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, și că cheamă iarăși pe adevăratul împărat. Cum auzi bătrînul, zise voinicilor:

- Stați, că eu sunt !

Și-l cunoscură toți, și îi deteră în genunchi. Iar Neghiniță, de colo, de pe umăr:

- Măria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s-a făcut foame și-ți vine să dormi?

La toate vine rîndul, după cum se întoarce roata, că de-aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea locului. Și-i veni rîndul și lui Neghiniță, gîndul lumii.

Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă, crezînd că e în a stîngă. Cu stînga n-auzea de loc. "Nu face nimic. Mi-e lene să mă mut, se gîndi Neghiniță. În loc să șoptesc, voi striga." Și începu să strige din toate puterile în urechea cu care împăratul auzea de minune.

- Un împărat dacă n-a ști el de la el adevărul, nu-l mai află de la nimeni !

Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvîcni inima și-și trase o palma cît putu peste ureche, zicînd:

- Iiiii, să știi că ce credeam eu că-mi trece prin minte era numai în ureche !

Și cînd își scutură urechea în podul palmei... Neghiniță cazu leșinat...

- Tu mi-ai fost ? Tu m-ai făcut să caz din scaunul împărăției ? Bine ! Am eu ac de cojocul tău !

Împăratul, înfuriat, porunci să-l lege de gît cu un fir lung de mătase și-l coborî de-l înecă în puțul din curtea domnească.

Așa sfîrși bietul Neghiniță.