— Acest răvaş e pentru tine, zise Iliescul învălmăşit.

— Pentru mine! şi de când mi-ai schimbat numele de iubită pe acel de stăpână? Când mi-ai mai zis vrodată dumneata? A! nu căuta să mă amăgeşti, căci dacă mâna mi-a tremurat astăzi, să ştii că altă dată va fi mai sigură.

— Omoară-mă dar, adaose Iliescul cu un aer teatral, neştiind ce să mai zică; omoară-mă, dacă te supără amorul meu.

Văd că cauţi pricinuiri şi iai de dovadă însuşi încredinţările dragostei mele. Omoară-mă! viaţa-mi e nesuferită fără amorul tău. Iată pistolul, şi ca să nu mă greşeşti, razămă ţeava de inima mea, îl ţiu eu, n-ai decât să tragi piedica.

Zicând, dezvăleşte pieptul şi se apropie de fetişoară. El era atât de frumos, întristarea răspândită pe faţa lui arăta atâta adevăr, încât gingaşa copilă se simţi pătrunsă şi înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie.

— Oh! eram să te omor, a strigat plângând, Dumnezeul meu! cum am putut avea un aşa gând! să te omor pe tine, pe care te iubesc cu sufletul! şi apoi ce aş fi făcut singură pe lume? Vezi tu, crudule, când am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mâna. Socoteam că te-am omorât şi voiam să mă omor şi pe mine. Dar tu nu eşti rănit? Tu mă iubeşti, aşa e? Răvaşul a fost pentru mine! oh! zvârle pistolul acela, că mi-e frică de el. Şi se aruncă în braţele lui.

După ce, peste un ceas, Zoe ieşi într-un fiacru şi se duse, Iliescul se îmbrăcă cu dulama lui stacojie cusută numai fir; se încinse pe deasupra şalului cu o curea lată, coperită cu ţinte aurite, în care băgă două pistoale suflate cu aur şi atârnă pe coapsa stângă o sabie încovoiată. La scară îl aştepta un frumos armăsar negru.
Ieşind, văzu arnăuţii săi, care sta roată împregiur.

— Ascultaţi, le zise; astăzi un talhar a intrat la mine când dormeam. A slobozit un pistol asupră-mi, dar nu m-a nimerit. Nu am putut pune mâna pe el şi a scăpat. Să nu mor creştin, ci spurcat ca voi, dacă va mai intra cineva la mine, fără să-mi daţi mai nainte de ştire, de nu, veţi lua fiecare câte o sută baltage cârjalieşti pe talpe. Ştiţi că-mi împlinesc juruinţile.

Arnăuţii strigară: maşalla! închinându-să pănă la pământ.

"Zoe a vrut să mă omoare, zicea în sine tânărul, încălecând; Domnul ştie ce-mi vor mai face celelalte trei, pe care nu le poci amăgi aşa lesne. Blăstemata de slugă! a greşit răvaşile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz; aşa va fi făcut şi cu celelalte.

M-am bătut făţiş cu Beilicciul şi cu Fedeleş fără să simt ce e frica, dar acum zău! mă tem". Vestiţi tâlhari la 1827.

III

„Oh! n'insultez jamais une femme qui tombe!
Qui sait sous quel fardeau la pauvre âme succombe!”
V. HUGO'

Mai mult de un an acum trecuse de la întâmplarea aceasta. Iliescul aflase chip a se deslega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea inimei sale şi Zoe începuse a cunoaşte că a greşit, judecând pe oameni după inima sa. Amăgită în nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor.

Între toiul neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B... Îl vedea mai tăcut şi mai retirat. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, macar că era semnul nătărăiei. Pe altă parte, ca să scape de gura lumei, acestei pricinuitoare de atâte nenorociri, şi cunoscând că trebuie în sfârşit să-şi ia un loc oarecare în soţietate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soţie. Depărtă pe toţi ceilalţi ai săi slăvitori. Iubi pe Iancul; îl iubi sărmana fată, cum ştia ea să iubească şi curând el nu mai avu nimic să mai dorească. Nu mult după aceasta, simţi urmările nesocotinţei sale, şi îngrijindu-se, îşi mărturisi starea cea de critică amorezului său. Atunci Iancul lepădă masca, îşi dizvăli urâtul haracter şi, puţină vreme după întâlnirea ce am văzut că a avut cu ea la începutul acestii istorii, îi scrise răvaşul următor:

"Coconiţă! îmi pare deşanţ că dumneata ai luat un capriţ drept amor şi încă pretinzi să te iau de soţie! Las-că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un aşa pas, dar apoi nici inima mea nare plecare a se robi. Aşadar, te rog nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini şi binevoieşte a mă uita şi a nu-mi mai scri."

Gingaşa copilă ceti răvaşul fără să zică nimic, fără să verse macar o lacrimă. Inima îi era plină şi suspinele, grămădindu-se în sânul ei, o înăduşeau. După o îndelungată şi cumplită tăcere, căzu îngenuncheată dinaintea icoanei mântuitorului, zicând: "Dumnezeule, fie-ţi milă de mine şi nu mă aduce la desnădăjduire!"

Sanda, bătrână femeie care o slujea, care o hrănise cu sânul său în pruncie şi o crescuse în copilărie, stând într-o cameră alăturată, se apropie de o uşă cu geamuri, prin care se vedea în odaia stăpâne-sei, şi ridicând perdeaua, văzu această desnădăjduire, această durere atât de adâncă. Ea nu îndrăzni să intre, respectând cuceria stăpâne-sei; dar neauzind nimic şi văzându-o tot îngenuncheată cu faţa la pământ, intră în odaie ca să o scoaţă din nişte cugetări atât de triste. În zadar însă îi vorbi; deci apropiindu-se o găsi rece, îngheţată, o socoti moartă.

Luă în braţe pe această biată fată pe care o legănase şi cu care împărţise soarta sa. O numi cu acelaş nume de Zoiţă, precum odinioară, şi o dismierdă ca şi atunci. Silindu-se s-o deştepte din acea dureroasă letargie şi, neştiind de trebuie să dorească a o vedea înviind ca să-şi afle iarăşi durerea, sau mai bine să vază moartea pecetluind acest secret de nenorocire, "sărmana Zoiţă! zise, şi o lacrimă căzu din ochii bunei bătrâne, cât e de frumoasă! poate ar fi mult mai bine pentru dânsa să nu se mai trezească!" Această dorinţă, deşi barbară, se cunoştea că vine dintr-o inimă credincioasă către stăpână-sa.

O puse în pat şi, peste puţin, Zoe deschise ochii.

— Du-te, mamă, acasă la N... şi lasă răvaşul acesta la o slugă a lui, ca să-l dea, când se va întoarce din călătoria sa, sau să-l trimiţă cu poşta unde să va fi aflând. Spune să nu se piardă, căci în el este o cosiţă din părul meu.

Astfel vorbea Zoe cătră Sanda, dadaca şi singura sa prietenă, câteva zile după ce priimise scrisoarea sus-însemnată şi bătrâna a ieşit clătind din cap şi zicând: "Maica Domnului să-şi facă milă de fata mea!"

Îndată ce s-a depărtat bătrâna, Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru şi, ajutată de o copilă ce avea în casă, se îmbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. După ce se găti, se puse pe un jâlţ, unde şezu absorbită în gânduri. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori râdica frumoşii săi ochi spre cer şi, suspinând, îşi frângea mâinile cu desnădăjduire. Un gând fioros se părea că se luptă în ea. Deodată apoi se sculă şi cu o oftare: "oamenii aşa au vrut, zise; Dumnezeul lor va cere seamă. Oamenii aceşti minciunoşi şi vicleni nu ştiu câtă tărie este în inima unei tinere fete ce s-a dat pentru toată viaţa; afle dar acum!" Zicând aceste, a ieşit.

Mergând cu un pas răpede, curând a ajuns la portiţa unei case. Bătând, un arnăut veni şi deschise.

— Acasă e stăpânul tău, Caraimane? întrebă Zoe.

— Ba nu, coconiţă, dar cred că nu va zăbovi, căci mâine este alai şi trebuie să vie ca să se gătească.

— Apoi dar îl voi aştepta, zise fata; şi intră în odaia tânărului.

— Eu sunt silit să ies, adăogă Caraiman, apoi dumneta singură să rămâi?

— Du-te, du-te; eu îl voi aştepta pănă ce va veni.

Arnăutul se duse.

Zoe se primbla palidă şi perită la faţă prin odaia lui Iancu. "Iată a doua oară, îşi zise, ce sunt în camera aceasta, întăi când era bolnav şi am venit de l-am văzut; atunci am ieşit, dar acum... iată aşternutul său; perna cusută de mine încă tot o are... iată pistoalile lui, care i le-am cerut ca din partea frăţâne-meu, căci atunci încă nu-l iubeam... cu ele eram să omor pe Iliescul. Iliescul! încai acela nu m-a amăgit, eu am fost slabă!... oare-s încărcate?— Şi căută pistoalele. Unul e încă plin. Unul! şi ce trebuie amândouă?... o mişcare de degit şi s-a sfârşit! Oh! pistolul acesta!... să-l aştept oare să vie? şi pentru ce? El mi-a hotărât soarta şi a mea şi a copilului său!... Sărmanul prunc! îl simţ clătinându-se în sânul meu... sărmană ticăloasă fiinţă, blăstemată pănă a nu vedea lumina!... ah! el e ruşinea şi nenorocirea maicei sale. Mai bine să moară, să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă în picioare... Cine ştie, poate într-o zi va fi ca şi el de nelegiuit, sau ca şi maicăsa de nenorocită!"

Sufletul ei s-a lăsat la acest discuraj, care este groaznic când e cineva singur; pe urmă, nu ştiu ce înfricoşătoare presimţiri a unui trai viitor amărât şi chinuit au venit şi au sfâşiat biata sa inimă; pe urmă o frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase. Sărmana fată simţi sângele sleindu-se în vinele sale.

Se duse la masă, şi luând un condei, scrise c-o mână tremurândă:

"Eu mor!... Mă duc să aflu liniştea pe care mi-ai răpit-o. Îţi iert moartea mea, dar nu-ţi voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sânul meu... La ziua judecăţii, când iar ne vom întâlni, el te va trage la poalile scaunului celui vecinic, ca să dai seamă de două morţi."

Apoi, simţind o fierbinţeală mare, îşi lepădă şalul şi vălul, luă pistolul cel încărcat şi răzimă ţeava de inima sa. O detunare răsună!

Plumbul intrând sub ţâţa stângă, a frânt o coastă, şi petrecând inima, a ieşit prin spate. Zoe căzu moartă.

IV

„Hélas! que j'en ai vu mourir de jeunes filles!”
V. HUGO'

În ziua aceea era paradă domnească.