A doua zi şi în zilele următoare, Toderică a câştigat o avere straşnică. Îndată s-a mutat de la tractir într-un palat mare, unde, din vreme în vreme, da baluri strălucite. Cele mai de soi cocoane se sfădeau pentr-o singură ochire a lui; la masă avea totdeauna cele mai bune vinaţe şi casa lui era capiştea desfătărilor.

După ce a petrecut un an de zile, jucând cu chibzuială şi slujindu-se când cu cărţile cele blagoslovite, când cu celelalte, a hotărât să-şi răzbune cum se cade, pungind pre cei mai mari boieri. Pentru acest sfârşit, prefăcând în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfântul Gheorghe la un bal mare, care avea să se sfârşească cu un banc de cele mai zarife.

Acei ce n-aveau bani au luat cu dobândă de la jidovi; ceilalţi au adus câştigurile moşiilor ce le priimiseră de cu seară şi tot ce mai aveau; Toderică i-a ras pre toţi şi peste noapte s-a făcut nevăzut cu aurul şi cu juvaierurile.

De atunci a hotărât să nu joace cu cărţile cele blagoslovite, decât cu jucătorii carii jucau necinstit, simţindu-se îndestul de tare ca să-şi deie piept cu ceilalţi. A îmblat prin toate oraşele pământului, câştigând pretutindeni şi cheltuind pe orice găsea pe placul său. Cu toate aceste, aducere-aminte a celor doisprezece coconaşi îl supăra neîncetat şi îi învenina toate plăcerile.

Într-una din zile, hotărî ori să-i scape din muncă, ori să se piardă şi el cu ei.

Puind acest gând, a purces să se ducă la iad c-un toiag în mână şi c-un sac d-a spinare. Sosind la Târgul-Ocnii, s-a coborât într-o ocnă părăsită, care i-o arătase o babă vrăjitoare, şi s-a dus, s-a dus, s-a tot dus pe sub pământ, pănă a ajuns la poarta iadului.

— Cine eşti tu? îl întrebă împăratul adâncului, după ce-l aduse înaintea lui.

— Eu sunt Toderică, jucătorul de cărţi.

— Ce dracu cauţi aice?

— Cinstite Scaraoţchi! zise Toderică, de socoţi că este vrednic cel întăi jucător de pe pământ să joace cu tine cărţi, iată îţi fac o propunere. Să jucăm amândoi, şi pentru toată cartea ce-ţi voi bate, să am voie a-mi alege câte un suflet din împărăţia ta şi a-l lua cu mine. Una macar de-mi vei bate tu, să-mi iei sufletul şi să fie al tău în vecii vecilor.

Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoţchi trânti un hohot de râs de se cutremurară păreţii tartarului şi se spăriară toţi dracii. Apoi, întorcându-se cătră Toderică:

— Pesemne n-ai femeie şi copii? îl întrebă.

— Pas şi bęte, răspunse Toderică, dar las-vorba. Spune, joci ori ba?

— Bucuros, zise Scaraoţchi suflecându-şi mânicile, şi ceru masă şi cărţi.

Pe loc un drăcuşor mititel şi frumuşel ce împlinea slujba de jochei (ciocoi) pregăti toate cele trebuitoare.

— Ce vrei, stos sau banc? întrebă Toderică.

— Stos, răspunse stăpânitorul tartarului; ştiu că la banc se încap multe şulerii.

S-au pus la joc.

Toderică, bătând cartea dintâi, a cerut sufletul lui Ştefănică Gândul (unul din cei doisprezece pe care voia să-i scape) şi priimindu-l, l-a pus în sac; asemine şi pe al doile şi al treile pănă la doisprezece, şi luând sufletele le-a pus toate în sac.

— Dacă întunecata voastră strălucire, a zis Toderică, voieşte să mai urmăm jocul, eu sunt gata.

— Prea bine, răspunse Scaraoţchi, care vărsa sudori de necaz; dar aici este nu ştiu ce miros greu, ien să ieşim puţin păn-afară.

Asta era numai ca să scape de Toderică, căci cum a păşit el pragul cu sacul de-a umere, Scaraoţchi a şi strigat să puie zăvoarele şi rătezele şi lăcăţile.

Rămâind afară, Toderică băgă mâna în buzunar şi, ca un poznaş ce era, scoase un condei de credă, care-i slujea la cărţi şi subt inscripţia vestită:

"Lasciate ogni speranza voi ch'entrate"
însemnă pe grozavele acele porţi de aramă, o mare cruce, aşa:
 
(Şese luni de zile, pănă ce creda se roase de cotleala aramii, iadul rămase încuiat. Nu putu înghiţi nici un suflet, şi hămesiţi de foame, dracii abia suflau. Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă în loc de credă, ca să poată săpa mântuitorul semn!)

Purcegând de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers pănă a ieşit în lume şi a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoţchi şi a mântuit sufletele coconaşilor ce se munceau din pricina lui.

După trecerea de patruzeci ani (Toderică era acum de şeptezeci), Moartea a intrat la dânsul într-o zi şi l-a înştiinţat că, fiindcă i-a sosit ceasul, dumneaei a venit să-l ieie, şi că să se gătească.

— Sunt gata, a răspuns bătrânul, dar te rog o, Moarte, fă-mi un bine păn-a nu mă lua; dă-mi o pară din copacul care este la uşă, ca să-mi răcoresc arsura gâtlejului. Fă-mi această mică plăcere şi voi muri mulţămit.

— Dacă-i vorba numai pentru atâta, a zis Moartea, bucuroasă. Şi se sui în păr ca să culeagă o pară, dar când vru să se coboare, nu putu nicidecum, pentru că Toderică aşa voia.

— Ah! Toderică, m-ai înşălat! strigă. Văd că sunt în puterea ta. Dă-mi drumul, şi ţ-oi mai da zece ani de viaţă.

— Zece ani! Mare treabă! zise Toderică; de n-ai poftă să putrezeşti în copac, drăguţă, trebui să fii mai darnică.

— Ţ-oi da douăzeci.

— Mă iei în râs.

— Ţ-oi da treizeci.

— Încă mai ai mult păn-m-îi ajunge cu târgul.

— Ce pârdalnic! Vrei să trăieşti o sută de ani?

— Tocmai acum ai nimerit, iubito.

— Toderică, n-ai minte.

— Poate; dar mi-e drag a trăi.

— Fie o sută de ani, zise Moartea.