„Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă,“, zice hronicarul în naivitatea sa. Într-o zi, cînd se afla la Ţuţora, nemaiaşteptînd sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca să nu-l scape, au tăiat frînghiile cortului sub carele el şedea şi, dînd năvală, l-au ucis.

Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareş şi pre dînsa boierii ucigaşi o hotărîseră a fi soţie un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpuşneanul, ales de boierii pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui şi prinzîndu-l îi tăie nasul şi-l dete la călugărie; şi ca să tragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş, se însură şi luă el pre fiica lui.

Astfel gingaşa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului.

Cînd intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn.

Peste zobonul [5] de stofă aurită, purta un benişel de felendreş [6] albastru blănit cu samur, a căruia mînice atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salbă de multe şiruri de margaritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea frumuseţă care făcea odinioară vestite pre femeile României şi care se găseşte rar acum, degenerînd cu amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tînjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădîndu-şi relegea şi pre celălalt ucis; şi mai întăi hotărîtă de obştie a fi soţia lui Jolde (pre care nici îl ştia), acum fusese silită de aceeaşi obştie, care dipoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru-vodă, pre care cinstindu-l şi supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puţină simţire omenească.

Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mîna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicînd-o ca pre o pană, o puse pe genunchii săi.

— Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutînd-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, cînd nu-i sărbătoare, a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă?

— Lacrimilor jupîneselor văduve care se varsă la uşa mea şi care strigă răsplătire la domnul Hristos şi la sfînta născătoare, pentru sîngele care verşi.

Lăpuşneanul, posomorîndu-se, desfăcu braţele; Ruxanda căzu la picioarele lui.

— O, bunul meu domn! viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîţa sărimani [7] !

Gîndeşte că măria-ta eşti prea puternic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi lipseşte măriei-tale! N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cît te iubesc! şi copiii măriei-tale sînt frumoşi şi tineri. Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre Dumnezeu, socotind că făcînd biserci îl poţi împăca, şi…

— Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mîna lui, prin deprindere, se răzăma pe junghiul [8] din cingătoarea sa; dar îndată, stăpînindu-se, se plecă şi, rădicînd pre Ruxanda de jos:

— Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întîmpla.

Mulţămeşte sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, a cărui hram se prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut la Pîngăraţi, că ne-au oprit de a face un păcat, aducîndu-ne aminte că eşti mama copiilor noştri.

— De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, cînd voiam să intru, o jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului [9] meu şi m-au oprit arătîndu-mi un cap ţintuit în poartea curţii; „Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii… Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!“ şi îmi arăta capul sîngeros şi capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpîne! de atunci neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc.

— Şi ce vrei? întrebă Lăpuşneanul zîmbind.

— Vreau să nu mai verşi sînge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din mine.

— Îţi făgăduiesc că de poimîne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; şi mîne îţi voi da un leac de frică.

— Cum? ce vrei să zici?

— Mîne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine şi pune la cale să ne gătească un ospăţ, căci mîne dau masă mare boierilor.

Doamna Ruxanda ieşi după ce iarăşi îi sărută mîna.

Bărbatul său o pitrecu pînă la uşă.

— Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armaşul său, care intrase atunce.

— Tot este gata.

Dar oare vor veni?

— Vor veni.

Capul lui Moţoc vrem…

De cu seară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prînzească la curte. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse şi boierii erau toţi adunaţi. Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească.

Purta corona Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea roşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane şi, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfîntului. Spun că in minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfîntului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăşi în strană, se înturnă către boieri şi zise: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi pînă astăzi, am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a părut rău şi de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gîlcevirile şi vînzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. Astăzi sînt altfel trebile. Boierii şi-au venit în cunoştiinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mîntuitorul; „Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile“. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine şi să ne iertăm unii pre alţii, pentru că sîntem muritori, rugîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îşi făcu cruce — să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.“. Sfîrşind această deşănţată cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod în faţă, în dreapta şi în stînga, zicînd:

— Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră!

— Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toţi, afară de doi juni ce sta gînditori, răzămaţi de un mormînt lîngă uşă, însă nime nu le-a luat seama. Lăpuşneanul ieşi din biserică, poftind pre boieri să vie ca să ospăteze împreună; şi încălecînd, se înturnă la palat. Toţi se împrăştiară.

— Cum îţi pare? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă.

— Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul la masă, răspunse celălalt; şi se amestecară în norod. Aceşti erau Spancioc şi Stroici. La curte se făcuse mare gătire pentru ospăţul acesta. Vestea se împrăştiase că domnul se împăcase cu boierii şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău.

Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Moţoc, care întrebuinţa creditul ce-l avea la domn, spre împilarea gloatei. Căci, deşi era necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Moţoc, Lăpuşneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta. Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni călări, întovărăşiţi fieştecare de cîte două-trei slugi. Luau seamă însă că curtea era plină de lefecii înarmaţi şi că patru tunuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sînt puse pentru a serba, după obicei, ceremonia prin salve. Unii poate că şi prepuneau vreo cursă, dar odată intrînd, nu se mai putea înturna: căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a nu lăsa să iasă nime. Adunîndu-se, boierii, 47 la număr, Lăpuşneanul se puse în capul mesii, avînd în dreapta pre logofătul Trotuşan şi în stînga pre vornicul Moţoc.

Începură a zice [10] din surle: şi bucatele se aduseră pe masă. În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în cîteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, şi, în sfîrşit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii şi şervetele erau de filaliu [11] ţesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile şi păharele erau de argint. Pe lîngă părete sta aşezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar şi la spatele fieştecăruia boier dvorea cîte o slugă, care dregea [12]. Toate aceste slugi erau înarmate. În curte, pe lîngă două junci şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau şi beau; boierii mîncau şi beau. Acum capetele începuseră a se înfierbînta; vinul îşi făcea lucrare. Boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote şi tunurile prin bubuit. Acum era aproape a se scula de la masă, cînd Veveriţă ridică paharul şi închinînd zise:

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! să stăpîneşti ţara în pace şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a bîntui norodul… N-apucă să sfîrşească, căci buzduganul armaşului, lovind-l drept în frunte, îl oborî la pămînt.

— A! voi ocărîţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, flăcăi! În minut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţînd junghiurile, îi loviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, intrară şi năpustiră cu sabiile în ei. Cît pentru Lăpuşneanul el luasă pre Moţoc de mînă şi se trăsesă lîngă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El rîdea; iar Moţoc, silindu-se a rîde ca să placă stăpînului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. Închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stînjeni lungă şi de patru lată, o sută şi mai mulţi oameni ucigaşi şi hotărîţi spre ucidere, călăi şi osîndiţi, luptîndu-se, unii cu furia deznădejdei, şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavînd nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se făceau arme în mîna lor; unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gîtul ucigaşilor şi, nesocotind rănele ce priimeau, îi strîngeau pîn-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar în sfîrşit nu mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. Odată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără veste de soldaţi, plecară de fugă. Puţini care scăpară cu viaţă, apucînd a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; şi invitînd pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu protivire. Gloata se întărîta din mult mai mult.

Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vor şi ce cer? Armaşul ieşi.

— Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa rîie?

— Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan; eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre m.ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au apucat mai nainte şi ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că… fiindcă… era să…

— Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Moţoc, care se învălmăşea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoţi şi dumneata?