Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Şi, ca lupul dupa turme, se alungă după nori,
Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blânde flori.

Vântul fură o scânteie şi-n girezi el o aruncă,
Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Şi râzând le despleteşte, desmierdand albul lor sân.

În tuspatru părţi a lumei turbat vântul se tot duce,
Ca păgânul pe mormânturi răsunând creştina cruce,
Şi de-a moriilor blastemuri alungat, fuge nebun
Pintre tufe-nţepatoare şi nuiele de alun.

Iar când el se-ntoarce-n codri, mama lui ce-l tot boceşte
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte şi de răni îl lecuieşte ...
- "Nu mai plânge, măiculiţă! zice el, aşa cum sânt,
Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!"