Dormea în liniştire Bosforul fără valuri
Într-a Europei mîndrie ş-a Asiei verzi maluri
Ca un balaur verde în lupte ostenit.
Din zori şi pîn-în noapte pe umeri el purtase
Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase
Spre-apus şi răsărit.

Acum dismierdat însă de-a ginilor suflare
Se legăna molatice cu-o leneşă mişcare
Şi, ca oglindă vie, sub cer se întindea.
Iar luna zîmbitoare, şi tainică, şi lină,
Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină,
Cu faţa sa bălaie în el se oglindea.

Precum acele paseri, străine călătoare,
Ce se abat în şesuri la asfinţit de soare,
Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor,
Mulţime de corăbii cu pînzele-nvălite
Sta, umbre urieşe, fantasme neclintite
Pe luciul Bosfor.

Era la ceasul tainic cînd geniii de noapte
De la un mal la altul aduc duioase şoapte,
Cînd marea-ncet adoarme cu-o suspinare grea.
Atunci cînd lumea-şi pune fantastica sa haină.
Cînd orice zefirtrece purtînd o dulce taină,
Cînd orice undă poartă în frunte-i cîte-o stea.

Era la ora tristă cînd palida cadînă,
Cu lacrimi pe-a ei gene, cu fruntea pe-a sa mînă,
Privind în depărtare un zbor de elcovani,
Ar vrea pe luciul apei, ca paserile-acele,
Să fugă-n sînul nopţei, zburînd spre Dardanele,
Departe de tirani.

Nu se zărea atunce pe umeda cîmpie
Decît scîntei şi fulgeri de flacară-argintie
Ce, şerpoind pin apă, pluteau şi s-alungau,
Sau delfini fără număr, care, sărind din mare
Şi-n spume luminoase mişcînd a lor spinare,
În valuri după stele pe rînd se cufundau.

Acum de mult imamul din minare cîntase,
De mult glasu-i puternic la rugăciuni chemase
Copiii lui Mohamed în naltele geamii;
Nu s-auzeau în lume decît suspinuri mute
Ş-acele blînde glasuri de umbre nevăzute
Ce vin de prin pustii.

Deodată-n întuneric o barcă nezărită
Trecu ca visul negru pe-o frunte adormită,
Lăsînd o urmă lungă pe-adîncul umed plai.
Pe mal un cîntic dulce se auzi deodată;
Iar barca cu grăbire spre cîntic înreptată
Se afundă în umbra măreţului sarai.

Constantinopoli