POETUL

Ah! câte glasuri de armonie
În al meu suflet cântă duios,
Toate, uimite, se-nchină ţie
Când te-arăţi mie,
Înger frumos!

Albă româncă! tu pentru mine
Eşti adierea lunii lui mai.
Darul iubirii, cerescul bine,
Naşte şi-mi vine
Din al tău grai.

Priveşte-n lume măreţul soare
Cum răspândeşte veseli fiori.
El dă o rază învietoare
De orice floare
Ivită-n zori.

Priveşte-a nopţii mândră coroană
Cum lasă-a ninge stele din ea.
De orice suflet care-n cer zboară
Lin se coboară
Câte o stea.

O, dulce înger de dezmierdare!
De-ai vrea, unită cu dorul meu,
Să-mi dai, ferice, o sărutare,
De-orice cântare
Aş cânta eu,

N-ar fi în ceruri dalbe lumine,
Nici flori pe lume s-ar legăna,
Pe câte versuri de amor pline
Eu pentru tine
Aş suspina!

ROMÂNCA

Când primăvara cu lărcimioare
În locul iernii vine zâmbind,
Inima, dulce privighetoare
Scăldată-n soare,
Cântă iubind.

Dar când se luptă ţara-n durere,
Tot omul tânăr şi simţitor
Trebuie să-i deie cu-a sa putere
O mângâiere
Ş-un ajutor.

Când ţara geme sub apăsare,
Mai bine-mi place s-aud sunând
Un răcnet aspru de răzbunare
Decât oftare
De amor blând.

Versul iubirii duios străbate,
Focul poetic e răpitor,
Dar nu-s cuvinte mai înfocate
Ca libertate
Şi viitor.

June poete! ascunde-ţi dorul,
Căci nu e timpul de dulci plăceri.
Decât pe liră să cânţi amorul,
Apără-onorul
Sărmanei ţări!

Cântă-un vers falnic de re-nviere
Care s-aprindă sufletul meu.
Ridică neamul de la cădere,
Ş-orice-mi vei cere
Va fi al tău!

Iaşi, 1855