I

Frunză verde peliniţă,
Pe cel deal, pe cea colniţă,
Primblă-mi-se-o cătăniţă
Cu doi bani în punguliţă,
Şi cu doi în buzunari,
Cu doisprece lăutari,
Şi cu doi, trei căluşei
Încărcaţi de gălbenei.
Iar cu dânsa se afla,
Tot pe lună se primbla,
Stoian Şoimul, popă vechi, [1]
Cu potcapul pe urechi,
Ce s-a lăsat de popie
Şi de sfânta liturghie
De s-a dat în haiducie.
El de mijloc o ţinea,
Lângă pieptu-i o strângea,
Şi mereu o dezmierda,
Şi mereu o săruta,
Şi lautarii cânta,
Câmpii de se răsuna.
Când fu către dimineaţă,
Popa se spăla pe faţă,
Barbă neagră pieptăna,
La baltagu-i se-nchina
Şi pe Vidra mi-o trezea
Şi din gură-aşa-i grăia:
,,Ştii tu, Vidro, ce-am gândit,
Ştii tu ce m-am socotit?
Suflecă mânece largi
Şi-mpleteşte la colaci.[2]
Fă colaci mari de doi saci
Pentru cumnăţei burlaci,
Ş-un covrig de un mertic
Pentru cumnăţel mai mic.
Apoi haideţi amândoi
Cu cotiga cu doi boi
Peste codri, peste munţi,
La cei socri cam cărunţi."

II

Amândoi la drum plecau,
Sus, la munte, se urcau
Şi mereu boii-ndemnau:
,,Hăi Plăvan, hăi Bourean,
Juncănaşi de-ai lui Stoian".
Opinteau boii mereu,
Opinteau şi suflau greu,
Şi cotiga scârţâia
Şi calea se-ngreuia.
Iar pe când soarele-i sus,
Pe când şoimul stă ascuns,
Pe când umbra e scăzută
Şi se face nevăzută,
Stoian popa se oprea
Şi de prânz el poposea
În mijlocul codrului
Unde-i larg voinicului,
În poiana înflorită
Cu frunzari acoperită,
Unde iarba se-mpleteşte
Şi-n vârf se găităneşte.
Vidra masă că-ntindea,
Şi la masă că şedea
Cu Stoian alăturea.
Ei prânzeau şi veseleau,
De nimeni grijă n-aveau,
Dar păcatul mi-i păştea,
Pe Stoian îl zădăra
Şi Stoian aşa grăia:
,,Oliolio! mândruţa mea!
De când eu mi te-am luat
Nici un cântec n-ai cântat.
Cântă-ţi, mândro, cântecul,
Că mi-e drag ca sufletul."
,,Alei! frate, dragul meu!
Nu mai pofti să cânt eu,
Să-ţi cânt cântec haiducesc
Cu viers dulce femeiesc.
Eu dacă ţi l-oi cânta,
Apele s-or tulbura,
Brazii mi s-or scutura,
Munţii mi s-or clătina,
Văile or răsuna
Şi pe noi ne-a-ntâmpina
Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor,
Iubitul nevestelor,
Drăgălaşul fetelor."
,,Las' să vie că nu-mi pasă,
Eu că l-oi pofti la masă,
Şi de-a mai vrea altă hrană,
I-oi da trei baltagi pomană."

III

Puse Vidra a cânta,
Codrii a se deştepta,
Apele-a se tulbura,
Brazii a se scutura,
Munţii a se clătina,
Văile-a se răsuna.
Şi deodată s-arăta
Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor:
,,Hei! Stoiene, bărbărie,
Ce te-ai lăsat de popie
Şi de sfânta liturghie
De te-ai dat în haiducie!
Ce ne calci poienele
Şi ne paşti fânaţele?"
,,Ce poiene, măi Păune?
Ce fânaţe, măi nebune?
Doar pământul nu-i al tău,
Nici al tău nu-i, nici al meu,
Ci-i tot al lui Dumnezeu."
,,Hei Stoiene, bărbărie,
Vorbă multă, sărăcie!
Dă-mi juncanii tăi drept vamă
Şi îţi cată-apoi de seamă."
,,Ba, juncanii nu-ţi dau eu,
Că mi i-a dat Dumnezeu
Să mă scoată de la greu."
,,Dă-mi pe Vidra ta de vamă
Şi îţi cată-apoi de seamă."
,,Ba, pe Vidra nu ţi-oi da
Pân' ce capul sus mi-a sta
Că mi-a dat-o soacra mea
Ca să ţin casă cu ea."
,,Dă-mi baltagul tău de vamă
Şi îţi cată-apoi de seamă."
,,Eu să-ţi dau baltagul, eu?
Vin de-l ia tu, fătul meu,
De ţi-e sufletu-ndrăzneţ,
Cât ţi-e graiul de sumeţ!"

IV

Ei de brâie s-apucară
Şi la luptă se luară
Zi de vară pân-în seară.
Când în loc mi se-nvârteau,
Când la vale s-aduceau,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slăbea,
Brâul lui se descingea.[3]
,,Vidro, puiculiţa mea!
Vin' de-mi strânge brâul meu,
Apăra-te-ar Dumnezeu,
Că-mi slăbesc puterile,
Mi se duc averile!"
Iară Vidra mi-i privea,
Ochişorii-i strălucea,
Inimioara-i se bătea
Şi guriţa-i răspundea:
,,Ba, nu, nu, bădiţă frate,
Că vă-i lupta pe dreptate,
Şi oricare-a birui,
Eu cu dânsul m-oi iubi."
Stoian popa s-aprindea
Şi făcea el ce făcea
Pe Păun că-l aducea,
Şi-n pământ că mi-l izbea,
Cât pământul despica,
Pân-în brâu că mi-l băga.[4]
Baltagu-apoi ridica,
Capul lui Păun zbura;
Trupul pe brânci se pleca,
Lui Stoian se închina.
Iar Stoian se întorcea,
La Vidra-ncet se ducea,
Se ducea posomorât,
De gânduri negre muncit
Ca un şarpe otrăvit.
Vidra nici că se clintea,
Ochii-n ochii lui ţintea,
Ochii cătau bărbăteşte
Şi pătrundeau femeieşte.
Stoian popa mi-i zicea:
,,Vidro, fa, nevastă rea!
Când de moarte mă luptam
Şi pe tine te rugam
Să vii iute lângă mine
Ca să-mi strângi brâul mai bine,
De bărbat nu ţi-a fost milă,
De păcat nu ţi-a fost silă
Şi cu glas dulce, frăţesc,
Zis-ai cuvânt duşmănesc:
Că oricare-a birui
Tu cu dânsul te-i iubi,
Aşa este, Vidro fa?"
,,Aşa-i, Stoiene, aşa!
Am zis-o şi-ncă-o mai zic
Că mi-e drag cine-i voinic,
De se luptă făr-a cere
Ajutor de la muiere."
,,Ştii tu, Vidro, ce-am gândit?
Ştii tu ce m-am socotit?
Astă-vară am cosit
Vro cinci clăi de le-am clădit,
Patru mi le-am vârfuit,
Iar unei vârfu-a lipsit
Şi mi-am pus în gândul meu
Să-i fac vârf cu capul tău."
,,Iată capul de mi-l taie,
Ca să-l pui tu vârf la claie
Şi te-nvaţă de la mine
Ca să mori cum se cuvine!"
Crunt Stoian se repezea
Şi capul îi retezea.
Şi ţâţele-i le tăia
Şi pe câmp le-mprăştia;
Apoi singur purcedea,
La socrii lui se ducea.
,,Hei, Stoiene, popă vechi
Cu potcapul pe urechi,
Unde-i Vidra cea frumoasă,
Fata noastră cea voioasă?"
,,Eu pe Vidra mi-am lăsat
Într-un codru depărtat
Hotărând moşiile
Ş-aşezând momâile
Cu capul şi ţâţele."
Bine vorba nu sfârşea,
Pe loc cerul s-aprindea
Şi trei fulgeri repezea
Pe Stoian popa-l lovea,
În cenuşă-l prefăcea![5]

1.    ↑ Acest Stoian care, după cum zice balada, s-a lăsat de popie şi de sfânta liturghie de s-a dat în haiducie, nu a fost singurul hoţ ieşit din sânul clerului. Pe la 1820, s-a mai ivit în ţară un alt voinic de drumul mare, anume Andrii Popa, care, când se întâlnea cu potira, striga la tovarăşii lui: Daţi, copii, în numele Domnului! El a hoţit mai mulţi ani, bătându-şi Joc de domnia lui Suţu, dar în fine a fost ucis în luptă de viteazul Mihai Cozoni, care primise ordin de la vodă ca să prindă pe Andrii viu sau mort. Vezi în Doine şi Lăcrimioare balada lui Andrii Popa.
2.    ↑ A da şi a primi colaci este una din vechile datini ale ţării. În toate împrejurările cele mai însemnate ale vieţii omului, la naştere, la botez, la înmormântare, colacii nu lipsesc, şi iau proporţii de mărime potrivită cu starea omului. Când se naşte un copil şi se botează, părinţii duc colaci naşului şi acesta dăruieşte finului sau finei ceea ce-i dă mâna. La înmormântări se fac colaci mari ce întovărăşesc pe mort, cu pompă, până la mormânt şi acolo sunt împărţiţi la săraci. Cuvântul de colaci a ajuns cu vreme a fi sinonim de prezent, plocon. Aşa, locuiturii de la ţară au obicei a merge la stăpânii moşiilor cu colaci la zile mari, însă acei colaci sunt reprezentaţi prin ouă, pui de găini, faguri de miere, poame şi miei. În ajunul Sf. Vasile, copiii şi flăcăii pleacă pe la casele oamenilor ca să facă urări de Anul nou; ei se numesc atunci colaieri ce merg cu colinda prin sat. Iată una din acele urări numite Plugul ce obişnuit se zice în ajunul Sf. Vasile, împreunând cuvintele cu sunet de telincă şi cu ciocniri de fiere de plug.
URARE CU PLUGUL
Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi.
Boi bourei,
În coadă cudălbei,
În frunte ţintaţi,
În coarne-nfieraţi,
Pe pânteci balani,
Pe spate plăvani,
Fiecare de câte cinci ani.
Mânaţi măi, hăi, hăi!
Badea c-un plug bine-mpănat
Şi tot cu fier ferecat
Tras de boi bourei,
Voinicei ca nişte zmei,
S-a apucat de arat
Zi de vară
Până-n seară.
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
La luna, la săptămâna s-a dus badea să vadă grâul de-i răsărit, dar era de secerat.
Badea l-a secerat,
În girezi l-a adunat,
Apoi l-a treierat
Cu roibul, cu murgul,
Cu negrul, cu surul,
Şi multe care-a încărcat
Şi la moara din vale-a plecat.
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Dar hoaţa de moară, ce păştea brânduşe pe costişe, dacă a văzut aşa povară mare,
Puse coada pe spinare
Şi fugi spre lunca mare.
Iar morarul, meşter bun,
Alerga ca un nebun
Şi striga, mereu striga.
"Na, morişca, na, na, na",
Moara tot hodorogea
Şi prin apă tot fugea.
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Iar lelea morăriţă, bună meşteriţă, suflecând mâneci şi catrinţă,
Luă un cojoc miţos
Şi mi-l îmbrăcă pe dos
Cu tărâţe, cu cojiţe,
Prinse moara de cosiţe,
Ş-o apucă de călcâi
Ş-o puse pe căpătâi.
Lovi c-un ciocan în şele
De o dete pe măsele;
Atunci moara s-a pornit,
Roţile şi le-a-nvârtit
Şi pe loc a măcinat
Tot grâul cel secerat.
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
S-a sculat apoi nevasta bădicăi şi s-a dus în cămară,
A scos o sită de sfară
Şi-i păru că-i prea rară.
Ea s-a dus iar în cămară
Şi a scos o sită deasă,
Tot cu firuri de mătasă.
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Frământat-a ş-a dospit
Şi cuptorul l-a umplut
Şi colacii au crescut.
Apoi lelea c-o lopată
Tras-a unul mare-n vatră,
Un colac rotund, frumos,
Alb ca faţa lui Hristos,
Şi mi l-a rupt drept în două
Ca să ni-l deie tot nouă..
De urat am mai ura,
Dar ne temem c-a-nsera,
Şi-s cărările-ncurcate
Şi casele depărtate
Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi
Iată-ne sosiţi la noi.
Unii mai adaugă şi următoarele versuri:
Noi din suflet vă dorim
Acum şi până murim
Câte paie sus pe casă,
Atâţia galbeni pe masă,
Câţi cărbuni în cel cuptori
Atâţi mândri gonitori,
Câte fire în manta
Atâtea vaci a făta.
URARE DE DIMINEAŢA ANULUI NOU
Anul nou cu fericire
Vă dorim şi cu-nflorire
Ca merii
Ca perii
În mijlocul verii.
3.    ↑ Românii au obicei a-şi strânge mijlocul cu brâie de lână roşie, sau cu chingi late de piele, ţintuite cu bumbi de alamă. Ei pretind că puterea omului e cu atât mai mare cu cât şalele sunt mai strâns legate cu cingătoarea.
4.    ↑ În poveştile poporale, când zmeii se apuc la luptă dreaptă cu feţi-logofeţi, zmeii trântesc pe duşmanii lor astfel de tare că-i bagă în pământ până la genunchi, apoi feţii-frumoşi, la rândul lor, bagă pe zmei în pământ până la brâu etc.
5.    ↑ Balada lui Stoian are asemănare în unele pasaje cu aceea a Păunaşului codrilor. Ele mi-au fost amândouă cântate de un lăutar din satul Mirceşti, anume Didică, şi poate că au acelaşi autor.