I

În oraş la Bucureşti,
În curţi nalte şi domneşti
Mândră masă e întinsă
Şi de mari boieri cuprinsă.
Dar în mijloc cine şede?[1]
Mircea-vodă-n mijloc şede,
Şi la dreapta lui se vede
Doi Căpleşti şi trei Buzeşti
Zmeii Ţării Româneşti,
Purtătorii oştilor
Şi fruntea boierilor.
Ei toţi beau, se veseleau
Şi pe domn îl fericeau,
Dar când fu despre beţie,
Despre dalba veselie,
Iată, nene, că sosea
Şi la domn îngenunchea
Radul din Calomfireşti,
Zmeul Ţării Româneşti,
Cu sluga lui, cu Nedea,
Ce de mic îi tot dădea
Ajutor bun de putere
Şi cuvânt de mângâiere:
,,Domnule, măria-ta!
Fie cum oi cuvânta:
Îţi aduc ţie-nchinare,
Ca unui frate mai mare,
Şi-ţi doresc mereu să fii
Cu izbânzi şi veselii.
Dar ştii, Doamne, ori nu ştii
Că tătarii m-au lovit
Şi tătarii mi-au robit
Copilaşii
Drăgălaşii,
Măiculiţa
Drăguliţa.
Rău mă doare inimioara
De copii, de soţioara,
Dar mă doare şi mai tare
De măicuţa ce mă are,
Că-i creştină şi bătrână
Ş-a să-ajungă-a-fi cadână,
De râsul căpcânilor
Prin casa păgânilor.[2]
Rogu-te, măria-ta,
De vroieşti a m-ajuta,
Dă-mi ajutor pe Buzeşti
Şi pe cei tustrei Căpleşti,
Purtătorii oştilor
Şi fruntea boierilor!"
Mircea-vodă-l asculta
Şi din gură cuvânta:
,,Alei! Radule mişel!
Mai aşteaptă tu niţel,
Până ce vom ospăta,
Până ce ne vom culca,
Până ce ne vom scula,
Să văd ce vis om visa
Ş-apoi ajutor ţi-om da!"
Radu buzele-şi muşca
Şi la faţă se schimba.
,,Să trăieşti, măria-ta!
Iar dacă te-oi aştepta
Până ce îi ospăta,
Şi până ce te-i culca,
Şi până ce te-i scula,
Să vezi ce vis îi visa,
Tătarii s-or depărta,
Păgubaş ei m-or lăsa!"

II

Radu iute-ncăleca,
După duşmani se lua
Cu sluga lui, cu Nedea,
Ce de mic îi tot dădea
Ajutor bun de putere
Şi cuvânt de mângâiere.
Gonea el, mereu gonea,
Gonea, nu mai ostenea,
Nebăut şi nemâncat,
De dor mare frământat.
Când a fost a treia zi,
Pe tătari el îi zări,
Atunci Nedea că grăi:
,,Hei! stăpâne Radule,
Ascultă-mi poveţele,
C-acum e pe vitejie,
Pe vinceală sau robie,
Taie tu marginile,
Eu să tai mijloacele;
Care-a scăpa de la mine
Să nu scape de la tine!"
În tătari ei se izbeau,
Vârtej de moarte făceau,
Şi tăiau, nene, tăiau,
Pe tătari îi risipeau,
Şi pe cei robiţi scoteau
Şi pe-acasă-i trimiteau.
Dar pe maică-sa bătrână
N-o găsea-n ceata păgână.
Radu-n scări se ridica,
Ca vulturul se uita
Peste câmpii Lăpuşnii,
Peste câmpi merei pustii,
Şi cum sta şi cum ochea
Iată, nene, că zărea
Un cort mare şi rotat,
Cât un cort de împărat;
Şi-n cort zărea pe-un mârzac,
Un mârzac de la Bugeac
Care-n braţele-i strângea
O creştină ce plângea.
Fulger Radu se făcea,
Ca un fulger se ducea
Şi la cort se repezea,
Pe mârzac îl reteza
Şi în lance că-l lua,
Mort în câmp îl arunca,
Apoi vesel purcedea
Cu mă-sa şi cu Nedea,
Ce de mic îi tot dădea
Ajutor bun de putere
Şi cuvânt de mângâiere!

III

Iată la mijloc de cale,
La fântâna dintr-o vale,
Iată bună-mpreunare
Cu cinci voinicei călare,
Cu Buzeşti şi cu Căpleşti
Zmeii Ţării Româneşti!
,,noroc bun, şi cale bună!
Ce vânt dulce vă adună
Şi cu mine svă-mpreună?"
,,Noi în cale ţi-am ieşit
C-avem dor de hărăţit.
1
Şi la harţă vitejească
Şi la joacă războiască."
Ei la harţă se luau,
Pe jurământ s-apucau,
Stăpânii să hărăţească
Şi slugile să-i privească!
Începea dar de călare
Harţa cea din fuga mare,
Paloşele zângănind,
Suliţele învârtind,
Buzduganele ciocnind
Şi din gură chiuind.
Când deodată cei Buzeşti
Şi cu cei tustrei Căpleşti
Peste Radu năvăleau,
Cu cinci lănci îl străpungeau,
Apoi capul îi tăiau,
Pe-o tipsie îl puneau
Şi la domnul îl duceau
Şi cu toţi aşa grăiau:
,,Alei! doamne, doamne Mirce!
Alei! doamne mult voinice![3]
Radu de-ar mai fi trăit,
Scaunul ţi-ar fi răpit!
Iată capu-i, dă-l la corbi
Şi copiii lui fă-i robi!"
Bine vorba nu sfârşeau,
Iată, nene, că veneau,
Sluga veche, moş Nedea
Cu măicuţa Radului
La scaunul Domnului,
Şi-amândoi îngenunchea
Şi, plângând, maica zicea.
,,Alei! doamne, doamne
Mirce,
Alei! doamne mult voinice!
Fă-mi dreptate, fă-ţi dreptate,
Radu că ţi-a fost bun frate,
Că eu, doamne, din păcate,
M-am iubit cu taica tău
De-am făcut pe Radul meu!"
Domnul Mircea greu ofta,
Pe bătrână o scula,
Mâna dreaptă-i săruta
Şi pe loc dreptate-i da.
El boierii aduna
Şi de moarte-i judeca.
Gâdele îi apuca,
Sus, la scară-i aducea,
Un covor le aşternea,
În genunchi îi tot punea
Şi mâneca-şi sufleca,
Şi pala şi-o ridica,
Şi capetele zbura,
Zburau pe scări de-a dura,
Când Buzeşti peste Căpleşti,
Când Căpleşti peste Buzeşti.

1.    ↑ O zicătoare ce trebuie să existe de pe timpul năvălirilor de limbi străine sună aşa: să fii totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară.
2.    ↑ Românii expuşi în vechime la necontenite năvăliri de limbi străine ce lasă foc şi sânge în urma lor deteră barbarilor numirea de căpcâni, adică dihănii cu trup de om şi cu cap de câine. În istoria lui Alexandru Machedon se zice: ,,De acolo merse Alexandru cincisprezece zile şi ajunse la o ţară cu oameni cu şapte picioare şi cu şapte mâini şi deteră foarte tare prin oastea lui Machedon; şi de aceea pieriră mulţi şi mulţi prinseră vii, să-i scoată la lume pentru minune. Şi trecu ţara lor în zece zile şi mai merse înainte şi ajunse la o ţară cu oameni câtcăuni (căpcăuni) dinainte cu obraz de om, iar dindărăt cap de câine ce latră câineşte". Vezi nota a 10-ea din balada XXIII a lui Mihu Copilul.
3.    ↑ Mircea cel Bătrân a ţinut multe războaie cu turcii şi a fost pururea învingător. El a domnit 29 de ani, a zidit mănăstirile Cotmeana şi Cozia şi a fost îngropat la aceasta de pe urmă. În tractaturile sale de alianţă cu regele Poloniei Vladislav, Mircea se intitula astfel: ,,Mircea, din mila lui Dumnezeu voievodul Valahiei, ducsul Făgăraşului şi al Omlaşului, comitul Severinului, despotul Dobrodiciului şi Domnul Drăstiorului" etc.