Frunză verde de negară,
Vai! sărmană biata ţară,
Cum te-ajunge focul iară!
Ruşii vin, te calicesc,
Nemţii te batjocoresc
Şi ciocoii te hulesc!
Nu mi-e ciudă de străini,
Cât de pământeni haini,
Că tu dragă le-ai fost mumă
Şi ei singuri te sugrumă!
Nu mi-e ciudă de muscali,
Nici de nemţii bocăncari[1]
Cât mi-e ciudă de ciocoi
Că te lasă la nevoi
De ţipă sufletu-n noi.
Frunză verde de neghină,
Vai ş-amar de-a ta grădină!
Cea grădină cu flori plină!
Cum o calcă, cum o strică
Nişte iezme fără frică!
Cum îi smulge florile
Şi-i pradă rodurile!
Frunză verde de mohor,
Vai de sânu-ţi plin de dor,
Cât e el de hrănitor
Şi la iepe căzăceşti,
Şi la câini flămânzi nemţeşti,
Şi la pilafgii turceşti,
Şi la râme ciocoieşti!
Sărăcuţ de maica mea,
Cui a fi milă de ea?
Sărăcuţ de locul meu,
Când l-a scăpa Dumnezeu?
Hai, copii, la cei stejari
Să tăiem niscaiva pari,
Ţara să ne-o ţărcuim
Şi de iezme s-o ferim!

1.    ↑ Porecla dată soldaţilor austrieci care au ocupat Principatele Unite în timpul războiului Crimeii şi care erau încălţaţi cu botine groase sau bocanci.