Are Bratu trei feciori,
Câte trei sunt vânători;
Dar mai are, Bratu are
Pe Dobrica fată mare,
Se primblă pe hat călare
Cu cozile pe spinare,
Împletite cu parale,
Cunjurate de pistoale.
Frunzuliţa fagului,
Sus pe plaiul muntelui,
La tulpina fagului,
La umbriţa bradului,
Şed feciorii Bratului
Cu Niţ-a Ploşcarului,
Cu Manea Şalariului,
Cu soră-lui Dobrica.
Dar ei tot bea şi mânca
Iar Dobrica se culca
Şi puţintel c'adormea
Şi urât vis că visa.
Drept în picioare sărea
Şi din gură că grăia:
Valeu, Neico Stanciule!
Voi beţi mări şi mâncaţi,
Nicio grijă nu purtaţi,
Dar eu neică mă culcai,
Puţintel că adormii
Şi urât vis că visai:
Neico, pistoalele tăle
Şedea'n cuiu fără oţăle.
Neico, flintişoara mea
Şedea'n cuiu făr' de vergea.
Nici cuvânt nu săvârşea,
Potera că-i cotropea,
Căpitanul că grăia:
D'alei Stance-al Bratului,
Vrei tu mări să te dai,
Sau la poteră legat
Ori de ea să fii tăiat?
Dar Stanciu că mi-i grăia:
– Căpitan Bălăurean,
Nu sunt muiere de sat
Să mă dau ţie legat,
Că-s voinic cu comănac,
Îi vedea ce-oiu să vă fac.
Dar soră-sa Dobrica
Ea din gură că grăia:
– Taci, neică, nu zice-aşa,
Că mi-ţi răpui vieaţa,
Ci ad'o'ncoa pe durda.
Pe durda 'n mână i-oda,
Praful cu poala-l turna,
Gloanţele cu chivăra.
Ea de stânga 'ngenunchia
Şi pe dreptul mi-o punea,
Oda tă ce 'slobozea
Şeptespreze dobora.
Ceilalti câţi mai rămânea,
Pe toţi greu că mi-i rănea,
Numai căpitan scăpa,
Dar ea din gură-i grăia:
– Căpitan Bălăurean,
Tu du-te mări de spune,
Tu mări, tu la Domnie,
Să sloboadă pe maica,
Pe maica şi pe taica,
Că-i aprind puşcăria.
Aştepta ea ce-aştepta
Şi văzând că nu venea,
Ea pe cal încăleca
Şi la Domnie pleca,
La pâinariu se-abătea,
Pâne că mi-şi târguia
Şi felii că le tăia,
La puşcărie mergea.
Sărea ici, sărea colea
Şi un amnăraş scotea
Şi din el că scăpăra
Şi foc puşcăriei da.
Vinovatii toţi scăpa
Şi pâinea că li-o împărţea.
Şi taică-său şi mă-sa
Din puşcărie scăpa.
Dar Bucureştiu vedea,
După dânsa se lua
Calul îl loc îi oprea
Şi pe dânsa o prindea
Şi la Domnie-o ducea;
Un ou roşu în par punea,
Toti Bucureştii că da
Şi oul nu-l nemerea.
Dobrica că mi-i privea
Inima 'ntr'însa fierbea,
Până ce rându-i venea;
Iacă rândul că-i venea,
Când odată slobozea,
Oul fărâme-l făcea.
Dar pe ea o cotropea
La Domnie-o ridica;
Ea acolo că mergea,
Pieptul că şi-l arăta,
Domnia dac'o vedea,
Iertare că-i dăruia,
Şi la fraţi că se 'ntorcea,
Iute ca o rândunea
Cu părinţii lângă ea.