Un fabulist al nostru ne-au povestit c-odată
Se rânduise-n ţară un lup nazâr pe oi,
Dar cum ocârmuise, el încă nu ne-arată;
Şi ce isprăvi făcuse, ne lasă-a ghici noi.

Aşadar cercetarăm
Şi ne încredinţarăm

Că turma-ncredinţată acestui nazâr mare,
Prădată, ovilită,
Călcată, spârcuită,

Dup-o osândă lungă abia avu scăpare.
Luat fiind în durăt, de-o laie de cotei,
C-urechile plioştite, cu coada între vine,
Nazârul lup cu fuga se duse-n ţări străine,

Abia scăpând de ei!
Acum iar de-odată un vuiet se stârneşte,
Că după atâta vreme bătrânul lup doreşte
Să vie iar în ţară, unde-i făgăduise
Cârlanii să-l aleagă nazâr împărătesc.
Se vede că Nazârul trecutul a uitat,
Nu ştie că coteii ce-atunci l-au alungat

Acum sunt dulăi
Şi nu i-ar şedea bine

La bătrâneţe tocmai, să paţă vro ruşine!