O negură deasă, cenuşie şi sclipitoare... apoi un cer de un etern şi albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopţii, cu nouri încreţiţi, cu aerul cald... şi iarăşi, iarăşi oraşul vechi cu stradele strâmte, cu casele închircite, cu streşinile mucegăite în lună, şi Dan trecea repede prin strade... luna mai arunca câte o dungă prin întunericul lor... el intră în casa lui deplin conştiu despre îndelungatele lui vise.

— Şi mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericită pe care Ruben o credea cu neputinţă în capul unui om. — Umbra lui dormea pe pat.

El citi în cartea lui Zoroastru... ea se sculă încet... cu ochii închişi... se subţie... se lipi de perete şi se aşeză ironică, fantastică, lungă, în dreptul lui.

Dan se simţea bolnav, abătut, strivit sub greutatea cugetărilor lui. Afară de aceea un fulger îi trecuse drept prin inimă în vremea căderii lui. El simţea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat şi s-acoperi cu rasa... Pe dinaintea lui treceau fiinţe ciudate pe care nu le văzuse niciodată. "Ah! gândi el — în curând voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume". Numai umbra lui proprie stătea dreaptă în perete, parcă surâdea şi — ciudat! — avea ochi albaştri. "Dracul să te ia, gândi el, şi umbra mea îşi bate Joc de mine acuma".

Uşa se deschise şi intră maestrul Ruben.

— Ce pustia, maistre, de când ai lăsat să-ţi crească perciuni şi de când porţi caftan jidovesc?

— Vai de mine domnule, de mult! — de când mă ţin minte, zise Ruben netezindu-şi barba. Dar m-ai văzut altfel vrodată lângă Curtea veche?

— Lângă Curtea veche... E Riven... vânzătorul de cărţi, iar nu d-ta, maistre Ruben.
Ruben se uită lung la el.

— D-tale nu ţi-e bine, Domnule, zise el serios.

— Eu mor, maistre Ruben... Uită-te în masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi în perete, scrise de câtă vreme am fost în lună.

Evreul se uită lung la bolnav şi clătină din cap.

— Umbra ceea a d-tale e un portret care-ţi seamănă, zise el.

— Maistre Ruben, te-ai prostit rău de când nu ne-am mai văzut, zise tânărul zâmbind, ori eu am devenit o fiinţă superioară magistrului meu... se poate şi asta.

Evreul s-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul, îi deschise săltarul şi dădu într-adevăr de nişte legături de hârtii galbene şi veştezite, legate cu fire de aţă albastră... el le scoase, se uită la ele, apoi le puse pe masă. — În momentul acesta intrară doi oameni în chilia lui pe care Dan nu-i mai văzuse. Unul din ei, pleşuv şi uscat, veni să-i cerce pulsul, cellalt vorbea cu Ruben. Ruben îi arătă hârtiile... omul se uită iute prin ele... fără îndoială, zise el pentru sine... "De când îl cunoşti?" adaose întorcându-se cătră evreu.

— De mult. El cumpără de la mine cărţi. În genere cele mai vechi şi tot de-acele pe care nu le mai putem vinde nimănui în lume. Eu singur le cumpăram cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor bătrâni a căror clironomi apoi mi le vindeau pe un preţ de nimica, ca hârtie numai. Şi-n asemenea cărţi el răscolea c-un fel de patimă şi-mi cumpăra cele mai obscure şi mai fără de-nţeles. Acuma asemenea aveam câteva vechituri de astea şi venisem să i le arăt, el mi le-ar fi cumpărat desigur... acum însă... l-am găsit în starea-n care-l vezi. Ş-apoi nici nu-mi mai zice: jupâne Riven, ci maistre Ruben! D-zeu ştie cum s-or fi scrântit toate celea în capul bietului om.

Bolnavul auzea toate acestea şi nu ştia ce înţeles să le dea. "Sunt nebuni oamenii aceştia, gândi el, şi maistrul Ruben şi-a ieşit cu desăvârşire din minţi... nu-l mai cunosc. Aha! gândi el în urmă, eu am murit şi Ruben a venit cu medicii să-mi vândă corpul. Are drept... prin schimbările prin care am trecut, corpul meu trebuie să fi devenit fenomenal. Dar oare-s doctori aceşti doi?...Îmi pare că samănă cu Satana amândoi... Ori e un om, despărţit în două arătări bătrâne cu care-şi petrece şiretul Ruben pe conta mea... o jumătate cu păr şi una pleşuvă. Cea pleşuvă îmi pipăie pulsul şi cea cu păr se uită la umbra mea, spânzurată de un cui în perete. Uite! acuma o desprinde din perete şi-o dă lui Ruben în mână. Bravo! Maistre Ruben, strigă el, dracii tăi sunt meşteri în desprinsul umbrelor din perete, şi ist Pleşuv are să mă ia pe mine... căci cum văd joacă pe doctorul în momentul acesta... Bravo! bravo!" El bătea din palme râzând.

Ruben îi luă umbra şi hârtiile de pe masă şi ieşi din casă, închizând cu zgomot uşa după sine... "Te-ai dus, evreule... te-ai dus şi m-ai vândut chinuitorului de suflete", murmură el c-o resignaţie dureroasă, recăzând cu capul în perini.
Are friguri... e în deliriu, zise serios pleşuvul.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E noapte... O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, şi Dionis lungit în patu-i tremură în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare şi cu capul greu. I se pare că s-a trezit din nişte vise lungi, obscure, fără de înţeles şi el priveşte, fără de-ncredere în realitate, la împrejurimea lui. Portretul părintelui său lipseşte din perete, cărţile cele vechi asemenea... casa e aceeaşi, însă mobile nouă şi elegante, covoare pe jos, numai patul e acelaşi.

Ciudat, gândi el, din minune în minune... eu nu mai ştiu ce se-ntâmplă cu mine. — Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui şi sub această smălţuire diafană mobilele şi covoarele străluceau somnoros şi mat; un orologiu zângăneşte încet şi subţire în perete şi prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate întâmplările abia trecute. Şi toate îi păreau vise; mintea lui îi părea împrospătată, rece, clară faţă cu mintea care-o avuse înainte. Din jurul lui dispăruse lumea cea semiobscură a tinereţii lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac liniştit şi limpede ca lacrima. El singur nu-şi putea explica această limpezime a minţii. Îşi închise ochii. Deodată simţi cum că pe marginea patului său şedea cineva... îi şedea pe picioare. Apoi simţi o mână dulce şi mică pe frunte. El deschise ochii pe jumătate. Văzu un băiat cu faţa ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur acoperit de o pălărie de catifea neagră cu margini largi, îmbrăcat c-o bluză de catifea care cuprindea, strâns de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingaş din lume. Ochii lui Dionis pe jumătate-nchişi nu trădau că el veghează. Îl privi în întreg, de la capul inundat în aur pân-la botinele micuţe ce sticleau radioase pe covorul înflorit.

"Ah! gândi el, şi inima se cutremură în el, este Maria!" Da, odorul! ea era. Vorbea singură... fetele vorbesc adesea singure... El simţi aerul îndulcindu-se sub şoptirile ei.

— Am fugit de-acasă deghizată... tot mă amânau, ba azi, ba mâini... dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el... auzi periculos? Eu nu sunt periculoasă! zise ea răstită! — Dar dacă s-ar trezi... atunci, o, atunci... Dormi! dormi! şopti ea aplecându-şi gura pe fruntea lui... El simţi o rouă umedă curgându-i în păr... Dar în momentul acela el îi înlănţuise gâtul... ea, speriată, vru să se retragă, dar braţul lui o ţinea cu tărie culcată astfel pe pieptu-i... El se sculă. — Lasă-mă! zise ea roşie ca purpura.
Dar el o cuprinsese, îi mângâia fruntea ei albă de-i dete pălăria jos şi-i lăsă să izvorască pe umeri în jos valurile de păr blond... apoi îi luă amândouă mâinuţele în mâinile lui... ea nu mai rezista... se uita la ele, îi săruta degetele... ea nu mai rezista... Mario, mă iubeşti tu?
— Dar dacă nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspiraţia unei fulgerătoare maliţii.
— Cum dar?
— Da! da! Maria, zise ea cu glăscior argintos, dar taci, nu ţi-e iertat să vorbeşti... nu ţi-e iertat... Nu te scula, căci asemenea nu ţi-e iertat... Ea-l împinse în perini... El voia să vorbească, dar îşi simţi gura astupată de sărutări... El îşi închise ochii şi simţea că inima i se sparge în piept... apoi iar îi deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcină, care râdea c-un fel de copilăroasă nebunie de zâmbetul lui, de surprinderea şi spaima ei proprie... de tot, tot...

Adesea în nopţi lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, când de bună voia lor trăiau exilaţi la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumii, Maria intra deodată în salonul încălzit şi luminat numai de razele roşii ale jăraticului din cămin, intra îmbrăcată ca băiet, ca în noaptea aceea când se văzură pentru întâia oară în apropiere. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeaşi pălărie cu margini largi pe părul ei blond şi picioruşele cele mai mici din lume în botine bărbăteşti. Şi ea s-apropia de el. Mâinuţele-i albe şi transparente ca ceara contrastau cu mânicele moi şi negre şi astfel se primblau de braţ prin semiîntunericul călduros al sălii; din când în când îşi plecau gură pe gură, din când în când stăteau înaintea unei oglinzi, cu capetele răzimate unul de altul, şi râdeau. Era un contrast plăcut: faţa lui trasă şi fină din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate, ci rămăsese încă într-o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurii, lângă fizionomia ovală, rotunjită şi albă a ei... chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala.

Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întâmplări, Dan ori Dionis? Mulţi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întâmplărilor lui în lucrurile ce-l încunjurau; ei vor fi găsit elementele constitutive a vieţii lui sufleteşti în realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joacă un rol atât de mare, e portretul cu ochii albaştri; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi îndemnaţi a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalităţii în mână, mulţi vor gândi a fi ghicit sensul întâmplărilor lui, reducându-le la simple vise a unei imaginaţii bolnave.

Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regisor a cărui existenţă n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiaşi actori, deşi piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. — Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă care să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este?

Nu ezităm de-a cita câteva pasaje dintr-o epistolă a lui Téophile Gautier care colorează oarecum ideea aceasta: "Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născând şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei care sunt făcuţi în felul acesta se simt ca exilaţi în oraşul lor, străini lângă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă... Ar fi uşor a însemna nu numai ţara dar chiar şi secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existenţa lor cea adevărată... Îmi pare c-am trăit odată în Orient şi, când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat".