........................................

...După această întâmplare minunată, Cavalerul meu îşi grăbi calul spre măgura unui deal depărtat, ca să treacă bălţile şi mlaştinele periculoase ale Bugeagului. Dar abia isprăvise jumătatea drumului şi drumuri multe veneau în cruce şi ori încotro se-ntorcea nu vedea în zare decât ponor, ponor pustiu şi sur îl înconjura şi nici nu mai ştia încotro s-o apuce. Îl apucă noaptea. Era una din acele nopţi negre în care luna pluteşte ca o pată abia văzută pe cer. Numai din când în când ea reînvia deodată în toată puterea ei, pentru a lumina şesul sur şi pustiu, pentru a dispărea iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hârtopuri şi gropi, calul era obosit, lui însuşi îi venea să cadă din şea. Se dădu jos de pe cal şi-şi puse urechea la pământ. Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot... el tresări. Îşi întoarse ochii de unde i se păru c-auzise sunet şi văzu o lumină turbure şi pâlpâitoare parecă. Apucă atunci calul de frâu şi-ncepu să meargă în pas iuţit * ― deşi abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un şanţ pe care-l umpluse trestia şi buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina ― şi, când luna ieşi pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche şi mare, cu câte un turn la fiecare colţ şi cu o poartă uriaşă în mijlocul zidului. Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe-alocurea, murii păreau a se înclina neproptiţi, ferestele sparte, lemnăria putredă şi năruită. Un podeţ mişcător, mai mult putregăit, ducea peste şanţ la curtea castelului.

El merse-năuntru. Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu, parecă purtată prin tot castelul, pe lângă toate ferestrele şi dispăru. În aceeaşi vreme luna se cufundă după un nour negru, nelăs ând nici o urmă de pală măcar şi era un întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală... Cavalerul îşi legă calul de stâlpul unui fel de şură, s-apropie de casă şi merse-n faţă-i cu paşi lini şi abia auziţi. Era linişte ca-n mormânt. El se uita pin fereştile de jos, dar îşi fixa ochii într-un întuneric nepătruns şi nu putu cunoaşte nimica. După un scurt monolog merse la poartă, de-a cărei uşcior era atârnat, de-un lanţ, un ciocan greu. El îl ridică, se răzgândi, apoi bătu o dată tare. Toată vizuina răsună a deşert, apoi iar tăcere. El repetă bătaia ― iar un ecou surd şi adânc, apoi iar tăcere mortală. Bătu a treia oară, nici o mişcare de fiinţă vie. Se dete câţiva paşi îndărăt, ca să vadă de n-a zări cumva lumină în vro parte a castelului... Lumina apăru tot în locul unde apăruse şi mai înainte, dar dispăru tot atât de iute. Totodatcăzu o lovitură tâmpă şi adâncă din turn. Inima cavalerului făcu o pauză cumplită... Stătu mai multă vreme neclintit, apoi voi să facă câţiva paşi spre cal, dar ruşinea că i-ar fi frică-l reţinu; onoarea şi o irezistibilă dorinţă de-a duce aventura la un sfârşit îl readuse la poartă. Prinse inimă, se-mbărbătă, scoase sabia cu o mână, cu cealaltă ridică clanţa de la poartă. Uşa grea trăsnea în ţâţâne şi se da cu greu împins ă, el sili din răsputeri, deodată îi scăpă din mâini, el se opinti înăuntru şi poarta recăzu în urmă-i închisă. Un fior rece îl trecu din creştet pân-în tălpi, se-ntoarse să găsească uşa şi trecu mult pân-o găsi, pipăind, dar cu toată opintirea puterilor n-o mai putu deschide. După mai multe încercări zadarnice, el începu să privească împrejuru -i şi văzu în fund pe o scară, încolăcită asemenea coajei unui culbec, o pară palid-albăstrie, ca o lumină de candelă, a cărei zare tremura pe murii negri de piatră... era cât un sâmbure de mac. El se-ntremă înc-o dată, merse pe pipăite spre pară, dar ea fugea dinainte-i. El veni pân jos la scară şi dup-o clipă de răzgândire începu s-o urce-ncet răzimându-se c-o mână de perete. El văzu flacăra tot depărtându-se dinainte-i pân-ce ajunse într-un coridor larg şi lung... Flacăra parcă plutea în aer departe în coridor, purtată ca de o mână nevăzută... el o urmă tiptil numai în vârful picioarelor, căci se spăimânta de zgomotul paşilor lui proprii. Flama-l conduse pân-la suişul unei alte scări, aici dispăru. În acelaşi moment răsună iar clopotul din turn... ca un geamăt***. Îi trecu prin oase şi măduvă acest sunet răguşit, evlavios, plângător.

Era în întuneric total. Îşi întinse mâinile şi începu să suie şi această scară... O mână rece ca a unui mort îi apucă stânga şi-l trase după sine... cercă a o smulge, dar nu putu, dete cu spada dinainte-şi, auzi un ţipet cumplit şi mâna rece rămase fără putere într-a lui... El o lăsă să cadă la pământ şi merse c-o hotărâre desperată înainte. Scara scundă, încolăcită, strâmtă era plină de năruituri şi găuri. Treptele erau tot mai înguste şi mai înguste, pân-ce dădu de un grila [j] de fier. El îl lovi cu piciorul şi-l deschise. Ducea într-un coridor întortocheat şi în unghiuri, abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mâinile şi picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se ştia * îl lumina într-atât încât îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adâncă, deşartă s-auzi prin bolţile coridorului, din depărtare. El merse mereu înainte şi zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare şi spaţioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier şi armat pe deplin care, cu faţa sinistră şi cumplită, ridica cu o mână sabia şi-şi arăta cealaltă, trunchiată şi sângerândă. Cavalerul sări cu curaăj î la ea, dar ea dispăru deodată, lăsând să-i cadă o cheie grea de fier. Flacăra rămase suspendată asupra aripilor unei uşi mari la sfârşitul galeriei. Cavalerul înaintă spre ea, băgă cheia în broasca cea grea de fier, o întoarse cu putere, aripile uşii săriră în amândouă părţile şi [se] arătă o sală mare şi largă în a cărei adâncime era un sicriu înălţat pe un catafalc şi de jur împrejur ardeau în sfeşnice nalte făclii de ceară albă. De-a lungul murilor salei stăteau, în şiruri lungi, statui urieşeşti de marmură neagră, îmbrăcaţi ca mauri * şi cu săbii mari în mâini. Când cavalerul înaintă, toţi ridicară săbiile şi-şi puseră un picior înainte. Flacăra mică plutea mereu nainte-i, el o urma mereu, până ce mai era şase paşi departe de sicriu; în momentul acela capacul sări de pe sicriu, clopotul sună a alarmă... o damă în giulgiu a[l]b şi lung, de moartă, cu un văl negru pe faţă, se ridică încet din sicriu şi-şi întinse braţele spre el. În acelaşi moment statuele sunară din săbii şi se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii şi s-anină de gâtul ei, ea-şi dădu vălul într-o parte şi-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură şi se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler îl apucă un leşin la inimă parecă şi el căzu la pământ...

Când îşi reveni în fire, el se găsi culcat pe un pat de catifea într-o odaie, cea mai splendidă şi bogată ce o văzuse în viaţa lui, luminată de lumini aşezate în candelabre de cristal. O masă încărcată cu fel de fel de bunătăţi era în mijlocul odăii... O muzică lină îşi zugrăvea armonia în aer, uşile se dădură-n laturi şi o femeie de o nespusă frumuseţe, încărcată de haine strălucite şi podoabe scumpe, intră în ea, urmată de alte femei, tot frumoase, dar departe de ea. Ea veni lângă cavaler, îngenunche lângă el şi-i sărută mâinile. Fetele cele tinere aduseră o cunună de laur şi i-o aşezară pe frunte, ea-l luă de mâini şi-l duse în capul mesei, unde şezu de-a stânga lui.

― Angela! murmură el uimit. Oricât de-ncet ar fi spus-o, ea auzi, îşi plecă ochii cuvioşi şi surâse. Servitorii intrară spre a servi la masă ― o muzică fermecătoare le mângâia auzul. El era mut de mirare şi răspundea prin înclinări * şi mine politicoase. După ce se ridicară toţi de la masă, toate fetele sempr ăştiară, afară de Angela, care-l duse iar la sofa, i se puse în braţe, i-nconjură gâtul cu braţul ei gol, fin, marmoreu, îşi apropie buzele de gura lui şi-ncepu să-i vorbească, gură-n gură, într-astfel.

........................................