Satiră se poate numi acea compunere care prin un stil vesel, luând în râs demoralizaţia, stăruieşte a îndrepta năravurile omeneşti; pentru aceasta ea în scopul său e potrivită cu orice altă alcătuire morală, dar stilul ei fiind mai simplu şi vesel, se citeşte cu plăcere, şi dezvălirile ei sunt mai nimerite pentru că de luarea în râs noi ne temem mai mult decât de orice pedeapsă.

Satira şi-a luat începutul său în priveliştile populare unde între actele tragediilor se vâra, pentru înveselirea privitorilor, reprezentaţii comice, în care feţele în chip de satiri prin glume grosiere şi cu totul populare, prihăneau năravurile şi relele deprinderi ale cetăţenilor. Aceste înfăţoşeri, romanii urmând grecilor le introduseră în priveliştile lor, iar apoi afară de privelişti începură a face verse satirice. Un oarecare Luţilie deschise drumul lui Oraţie, Pers şi Iuvenal, şi aceştia satiricilor italieni, franţezi şi de alte naţii.

Eu în compunerile mele am urmat mai ales pre Oraţie şi pre franţezul Boileau de la carii multe am împrumutat însuşindu-le cu obiceiurile noastre. Las pre cititorii mei a judeca de izbutirea ce am făcut într-o asemenea nouă cercare pentru limba noastră. Noutatea întreprinderii poate că-mi va ierta greşalele stilului; iar acea ferită dezvelire a demoralizaţiei în faţă, nu o vor critica iubitorii de virtute. De la demoralizaţi nu aştept nimic, căci şi lauda şi ocara, dragostea şi ura lor, deopotrivă le dispreţuiesc.