Satir şi Perierg

SATIR:
Orice-a vrea Pan să-mi facă, măcar să mă omoare,
Cu oamenii prin târguri nu-i chip de vieţuire!
Năravurile-n lume prea mult s-au felurit.
Apoi şi cu-a lor haine nu pot să mă-nvoiesc;
Frumoşi vrând să s-arăte, cu aur se-nfăşoară,
Întocmai ca măgarii cu scumpele harşele;
De gât, de mâini, picioare în ele ferecaţi,
Vrăjmaşi odihnei, iarna ei tremură de frig,
Iar vara de căldură nu pot să se scutească.
Departe de la mine podoabe aurite
Nerozilor plăcute! Şi voi, peruci, lipsiţi!
Cu-a voastră amăgire destul m-aţi necăjit.

PERIERG:
Bre, ce văd eu! Un Satir cu scump caftan în spate,
Cu pantaloni, ciubote ce-a lui picioare strâmbe
Le-arată mai ciudate, iar coarne nu se văd!
A, ce caricătură! Ce lucru minunat!
De unde oare? Cine-i? Şi unde se mai duce?
— Dă-mi voie, frăţioare, să te întreb ce cauţi
Pe locurile-aceste? Îmi pari a fi străin?
De pot să-ţi fac vro slujbă, mă rog să-mi porunceşti.

SATIR:
Lipseşte, piei din ochi-mi! Nu-mi trebui a ta slujbă.
Eşti om: Destul atâta. Această amăgire
La voi nu este nouă; sunteţi obicinuiţi
A măguli cu vorbe, şi pe a limbii vârf
Purtând prietenie, s-aveţi venin în suflet.
Deci lasă-mă, dă-mi pace.

PERIERG:
Nu ai nici o dreptate
Acest fel să mă judeci, căci încă nu mă ştii.
Când mă-i cunoaşte bine, când gându-mi vei afla,
Atunci nu vei mai zice că oamenii sunt una.
Al nostru neam de are defecte îndestule,
Eu însă sunt prieten cu buni, şi fug de răi.
La curiozitatea-mi fă bine să-mi răspunzi,
Şi vei vedea în faptă că nu-s vreun făţarnic.

SATIR:
Nimic nu-mi trebuieşte; mă-ntorc în codrii noştri,
Dar pot şedea la vorbă pân-ce m-oi dezbrăca.
Un ceas din mila Modei la care vă-nchinaţi,
Abia îmi va ajunge să scap de-aceste fleacuri.
Când cineva ia seama cu ce nimicuri omul
Îşi pierde a lui vreme, îi vine a gândi,
Că viaţa omenească e fără de sfârşit;
Voi toată dimineaţa şedeţi la toaletă,
Pe urmă cu-mbrăcatul mai pierdeţi multă vreme,
Şedeţi la masă ceasuri când e destul un sfert,
Ca să se umple bine un pântece de om;
Iar rămăşiţa zilei o treceţi în vorbire
Sau în petreceri care voi le numiţi plăcute,
Şi când vă găsiţi singuri în somn vă cufundaţi.
Să mă întorc acuma la întrebarea ta.
Că Satir sunt îţi spune a mea înfăţoşare.
Pan fiul Penelopei ce codrii stăpâneşte,
Şi turmele-ocroteşte subt adăpostul său,
Ce face fericite oricare însoţiri,
El pre păstori în fluier a învăţat să cânte,
Şi toţi noi îl cunoaştem de împărat al nostru,
Din fire fiind vesel acest şăgalnic zeu,
El nu doreşte altă decât pricini de râs.
Vieţuirea noastră fiind prin codri însă,
Nu poate să răspundă la ast-a lui dorinţă.
Al nostru trai e simplu; nu cautăm mai mult
Decât acele care natura ne-a lăsat,
Făr-a goni prisosuri şi trebuinţi deşerte.
Deci Pan obicinuieşte la trei ani a trimite
Câţiva din noi în lume prin târguri şi prin ţări
Ca să trăim cu oameni, ş-aminte să luăm
L-a lor deprinderi, fapte, mişcări deosebite;
Şi când la el ne-ntoarcem, spuindu-i ce văzurăm
Îl facem totdeauna de leşină de râs.
Doi ani acum trecură de când sunt eu la rând,
Şi împlinesc voinţa lui Pan împărat mare.
Acest oraş în parte-mi căzu, dar chip nu este
Să mai petrec aice cel de pre urmă an.

PERIERG:
Deprinderea te face a-ţi fi de codri dor.

SATIR:
Ba nu; ci traiul vostru mă scoase din răbdare.

PERIERG:
Apoi putut-ai oare în vreme aşa scurtă
Să împlineşti porunca ciudatului stăpân?
Ştiinţi de-ajuns cules-ai să-i spui, să-l veseleşti?
Căci mie mi se pare că sute de ani trebui
Să poţi pre om cunoaşte; atâte sunt de multe
Năravuri, caractere şi patimile lui.

SATIR:
Pre voi a vă pătrunde nici gând nu am avut.
S-adun pricini de glumă mi-a fost însărcinare,
Ispravă pentru care ajunge şi o lună;
Orice urmări a voastre, oriîncotro te uiţi,
Nu vezi nimică altă decât sujet de râs.
Eu ştiu că nu-ţi dă mâna să te uneşti cu mine,
Căci cel ce pătimeşte de boala gălbnărei,
Tot felul de colore lui galbene îi par.
Greşita-vă părere pe care o aţi supt
Cu ţâţa din născare şi reaua nărăvire
Vă-ntunecă cu totul cunoaşterea de sine,
Când şi făr-de ocheană puteţi a vă vedea.
Acel ce se fereşte de sfezi, de gâlceviri,
Şi la-ntâmplări de-aceste scăparea-i este fuga,
Deşi de-nţelepciune povăţuit se pare,
La voi, la oameni, trece cu nume de fricos;
Iar altul ce e gata de sfadă-n orice ceas,
Şi pentru o ochire sau pentru-o vorbă numai,
Adese nu îşi cruţă chiar însăşi a sa viaţă,
Voind a face răul în cel mai mare grad,
Deşi-i nebun de frunte, viteaz îl socotiţi.
Stenon ce-n adunare înşiră cum îi vine
Şi vrute şi nevrute ca moara cea stricată,
Cu hohotele sale pereţii zguduind;
Ce râde singur numai de-a sale secături,
Din mâini bălăbăneşte întocmai ca din limbă,
Şi n-are nici ruşine, nici chip de politeţe,
Cu mare bucurie de toţi e priimit,
De toţi cu sârguinţă chemat ş-îmbrăţoşat.
O zi dacă lipseşte, oricine îl întreabă,
Trimit de-l cercetează şi zic că este vesel,
Măcar că e obraznic şi prea nesuferit.
Criton lucră o carte în douăzeci de ani
Prin care dovedeşte că din vechime încă
Se dau pe ghiaţă iarna cu hacuri la ciubote;
Apoi legând-o-n aur, în toc de marochin
A dedicat-o falnic nerodului Damet;
Ce petrecând-o-ndată din scoarţă pân-în scoarţă
Nimic n-a văzut altă decât a ei gravure,
Plătind pre autorul c-un: Foarte mulţumesc!
De toată osteneala şi truda ce-a avut.
Acest om ce-n fiinţă făcu nimica toată,
Pierzând atâta vreme c-un lucru chiar netrebnic,
Şi dând de prost dovadă cu dedicaţa lui,
La voi se socoteşte de foarte învăţat;
Iar pe Damet îl credeţi ştiinţelor protector.
Noi fraţii satiri altfel de lucrurile voastre
Gândim şi înţelegem. Orice împrejurări
De voi sunt însemnate, pătrunse-n adevăr.
Prilej de râs mai mare ne-aduce o pricină
Spre care ţintind ochii voi laude cu sacul
Turnaţi, şi încă ziceţi că nu sunt de ajuns.
Eu numai pre aceia la care am slujit
Când cu de-amăruntul lui Pan îi voi descrie,
Un an întreg l-oi face să aibă de ce râde.
Umblând din casă-n casă în traiul meu la voi,
Eu mai pe toată luna stăpânul îmi schimbam,
Şi mai vârtos la asta două-nsuşiri a mele,
Au fost mai mult pricina: glumeaţa mea vorbire,
Şi boiul meu ce-ţi pare atâta de ciudat.
La-ntâia întâlnire oricui eram plăcut,
Şi prea cu mulţumire mă priimea de slugă;
La voi în toată vremea au trecere bufonii.
Eu însă ce minciuna nu pot a suferi,
Nu sunt deprins să laud ce este de hulit;
Nu ştiu să-mi prefac chipul, şi din pricina asta,
Mult nu şedeam în slujbă la cei ce-mi aflau gândul:
Prieteni cu-adevărul voi nu puteţi a fi.

PERIERG:
De-ţi sunt aşa dragi codrii şi traiul fără griji,
Măcar un ceas de vreme c-aş fi eu Pan socoate,
Şi nu-i avea căinţă. Eu sunt poet, iubite!
În cinstea-ţi voi compune un cântec minunat,
Iar graiul tău ce-ndeamnă pre oameni la virtuţi
S-a pomeni cu slavă în veacuri viitoare.

SATIR:
Păstrează-a tale versuri; eu voi s-aduc plăcere
Şi fără răsplătire. La voi numai e dat,
Nimică să nu faceţi fără de interes.
Voi numai pentru-o vorbă, pentru-o căutătură
Sau pentru o zâmbire, de-a purure pretindeţi
Închinăciuni, prezenturi, răsplăţi şi mulţumiri.
Istoria mea toată n-am când a-ţi povesti,
Dar ce-oi putea dintr-însa din fugă îţi voi spune.
Când Pan cu îngrijire ne-a pregătit de cale,
Cu haine felurite pre toţi ne-a îmbrăcat;
Ne-a dat la toţi ciubote, sub bucle a ascuns
A noastre mândre coarne, precum la voi e moda.
Cu ochii plini de lacrimi, cu inim-amărâtă
Ieşind din codrii noştri, plecai pe munţi, pe văi,
Şi în oraşul vostru degrabă am ajuns.
Era o sărbătoare. Când am intrat pe poartă
Văzui un mujic care culcat lângă-o sâneaţă
Dormea ca-n somnul morţii. Pe urmă am aflat
Că el era acolo de strajă rânduit.
De prânz aproape vreme şi încă nu amiază,
Iar uliţa ticsită de trupuri zăcătoare.
Văzând întâia dată aceasta am gândit,
Că vro epidemie domneşte în oraş;
Dar nu puţea a hoituri, şi nici ceilalţi oameni
Ce mai treceau pe uliţi nu se fereau de ele.
Pe urmă luăi seama că mulţi din cei culcaţi,
Mişcau câte o mână sau capul ridicau
Îngreuiat cu totul de straşnica beţie;
Iar cât să stea-n picioare nici că era putinţă.
Într-un cuvânt, ş-aceia ce mai puteau umbla,
Şi cei căzuţi pe uliţi cu toţii erau beţi.
Unii ameţiţi numai se-mpiedica-n picioare,
Mergând fără să ştie în care parte-aleargă;
În danţuri desfrânate alţi spulberă gunoi,
Pre trecători mânjindu-i, în glod se tăvălesc.
Uitând ruşinea toată şi buna cuviinţă,
Se dezgolesc de haine şi cu obrăznicie,
Nu dau măcar cinstire la sexul ruşinos.
Ici unul plin de drojdii păşeşte şovăind,
Picioarele lui slabe nu pot să-l sprijinească.
Cu capul se izbeşte de-un zid ce-i stă nainte,
De sânge umple locul şi toţi de dânsul râd.
Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni
Cu cine se-ntâlneşte; în luptă-şi scuipă dinţii,
Cu vinul de-mpreună, din gura-i puturoasă.
Mulţi plâng părinţi şi rude ce viaţa au pierdut.
De-a spirtului otravă şi-n sfezi şi gâlceviri.
Cântările cu chiot, strigările şi zgomot,
Pân-şi pre surd îl face să-i ţiuie urechea.
În scurt această larmă şi vuiet în norod
Mă îndemna a crede că toţi au nebunit.
Când mă luptam cu gândul să pot afla pricina
Turbării tuturora, s-apropie de mine
Un om cu barba albă, un pântecos bătrân,
La faţă gras şi rumen, cu ochii înfundaţi,
Şi cu un glas molatic! — Ce stai pe gând, îmi zice,
Aice fără treabă? După îmbrăcăminte
Şi după-nfăţişare îmi pari de muncă bun?
De ai cumva plecare la mine să slujeşti,
Nu vei avea mult lucru; căci eu am trebuinţă
De-o slugă credincioasă şi cu purtări cinstite.
Mă crede că de mine vei fi prea mulţumit;
Să-mi spui însă de unde ş-anume cine eşti?
— Eu, răspunsei, loc caut, deci, dacă-ţi plac sunt gata
Cu inimă curată să fiu la tine slugă.
Ca bunii săi şi tata vindea în târg piper
Şi căpătase nume de neguţitor bogat,
Fiind plăcut oricărui şi-n stima tuturora.
Ca dânsul poate astăzi şi eu piper aş vinde,
Din lăcomia altor şi eu m-aş îngrăşa,
De nu-i intra în minte, vânând al meu noroc,
Să-şi piardă toată starea. La bătrâneţe tocmai
A vrut ca să mă facă cu-a lui avere nobil.
Zădărnicia slavei să-mi lase-l îndemnă
Nobilitate seacă. Negoţul părăsind
Se dete-n adunarea boierilor, cu care
Îşi risipi averea în daruri şi ospeţe,
Încât pentru un abur friptura prăpădi,
Murind în sărăcie, el mie a lăsat
Această moştenire în care mă vezi astăzi;
Căci sunt silit cu munca să mă hrănesc pe lume,
Să mă roşesc eu însumi de sărăcia mea!
Cum m-ascultă bătrânul, îmi zise să-i urmez
Făgăduindu-mi milă şi uşurarea soartei.
Mergând acum spre casă făcui eu întrebare:
Ce-i pricina beţiei ce este în oraş?
Iar el oftând cu lacrimi răspunse: Fătul meu!
Nu-ţi pară de mirare aşa nerânduială.
Îmbătrânita lume păşind către sfârşitu-i
Începe să slăbească. Năravul acel rău
Plecări fireşte bune din oameni a stârpit,
Şi lor le pare dulce, învinşi fiind de patimi,
Paharul dintru care s-adapă cu otravă.
Dar nu le-ajunge numai a fi în faptă răi,
Ci vor s-ascundă răul subt a virtuţii văl,
Slujindu-se de dânsa aşa precum pescarii
Undesc cu pâinea peştii pentru ca să-i omoare.
Cu-a lor purtări cinstite, cu traiul lor cel sfânt,
Voind strămoşii noştri a ne povăţui
Pe calea mântuirii, au pus aşezământuri
Ca oarecare zile a anului să fie
Spre lauda şi slava acelui preaînalt;
În care lăsând grija şi trebile lumeşti
Ce-aproapelui şi nouă ne sunt de folosinţă,
Să ne ferim de rele, să fim într-o unire
Şi-n alte ocupaţii să nu petreacă-un om,
Decât să-nalţe numai cântări lui Dumnezeu,
Fără vro osebire de sex, de rang, de stare,
Dar vezi la ce ajunge această sfântă lege!
Cu-adevărat o parte din ea o împlinesc;
Căci din ajunul zilei vreunei sărbători
Îşi părăsesc tot lucrul cu toţii mic şi mare
Şi chiar săracul cărui copiii mor de foame;
Bisericile însă sunt pururea pustii,
Se văd aceia numai ce vor a s-arăta,
Sau care-şi dau parolă să se-ntâlnească acolo.
Molitfele ce-un popă boscorodeşte iute,
Fără a şti ce spune, nici că le mai aud;
Pe urmă ziua toată petrec în desfătări.
Şederea-n trândăvie le născoceşte-n minte
Idei ce n-are omul când este îndeletnic
Şi care cu un pinten pre cal îl îmboldesc.
Astăzi e zi de-acele, e sfântul Nicolai;
De asta-i beat tot târgul din capăt până-n capăt.
În vreme ce bătrânul vorbea cu umilinţă,
Îl ascultam şi-n gându-mi pre zei îi mulţumeam
Întâi de norocirea ce-avui să întâlnesc
Un om aşa de treabă cum îmi părea acesta,
Într-un oraş în care foiesc atâte rele;
Ş-al doile c-aflasem ce nu-mi trecea prin gând.
Oricât îmi băteam capul şi mintea-mi frământam,
Nu mai gândeam vrodată că vrând să-ndestuleze
Greţoasele lui pofte, acest norod socoate
Că-şi face datoria cinstind pre Dumnezeu,
Când pântecele-şi umple de multe băuturi
Şi zace-n lenevire. De va veni-n auzul
Lui Pan această veste, sunt sigur c-a să râză
Afară de măsură; căci eu eram silit
Să-mi suflu ades nasul şi buzele să-mi muşc,
Văzând cum că bătrânul se cam posomorăşte.
Acest om bun la care intrasem eu în slijbă,
Era crâcimar de breaslă şi fiu de croitor,
Crescut în casa unui judecător şiret.
Din pilda părintească, din creştere şi breaslă,
Deplin se înzestrase cu darul vicleniei.
Însărcinarea-mi pusă şi toată treaba mea
Era ca să car apă şi să o torn în vin.
Îndată ce o bute scădea pe jumătate
Eu trebuia s-o umplu cu apă din fântână;
Cu toate-aceste, însă, bătrânul nu scăpa,
Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia-n veci;
Nu se-mbăta ca alţii în zi de sărbătoare,
Ce-n zilele de lucru la crâcimă vindea apa,
Pre care o turnase duminicile-n vin.
Însărcinarea asta plinind de multe ori
Spinarea-mi gârbovisem. Dar nu puteam pricepe
De ce pricină oare toţi cumpără la apă?
— Ce prost eşti tu, îmi zise, mai ştie cineva
Că pun eu în vin apă când capu-i ameţit?
Tot muşteriul crede că dă pe vin parale;
Plecarea animală îi trage la beţie,
Altmintrele aice nici câine n-ai vedea.
Când auzii aceasta am şi pufnit de râs,
Iar el cătându-mi aspru: De ce râzi? mă întreabă.
Eu i-am răspuns atunce: Au nu-ţi aduci aminte
Cum îmi spuneai cu lacrimi, şi cum te tânguiai,
Că legea aceea sfântă e aplicată rău,
Că relele năravuri menesc sfârşitul lumii.
Şi ocărând beţia cum arătai că este
Vătămătoare foarte pentru societăţi,
Când însuţi tu în faptă acest rău îl sporeşti?
Pe foc aruncând lemne văpaia se aţâţă:
Căinţa, lăcrimarea pre om nu pot să-ndrepte;
Energice mijloace nicicum ele nu sunt.
La rău a sta-mpotrivă, a nu-i lăsa prilej
Să poată a se-ntinde, e chipul cel mai sigur
De a-l stârpi cu totul; căci fără de aceasta
Zadarnică e truda. Acela care vrea
Să nu fie beţie, nu vândă băuturi;
Tu însă vânzând vinul îndatoreşti beţivii;
Apoi în toată ziua ademeneşti norodul
Ce crede al tău cuget şi cumpără cu preţ
Chiar apa ce-o găseşte oriunde fără bani;
Şi tu bărbat cucernic în zi de sărbătoare
Te-nchini cu umilinţă plinind a legii formă!
La cer sunt priimite acele numai rugi
Ce vin din buzi curate; iar încă şi mai mult
Ce cere fapta bună. Oricât de mult te-nchină,
El viclenia-ţi vede şi îţi va da răsplată.
— Se vede, a zis bătrânul, că duhul îţi e prost
Şi nu te-ai ros în lume, de nu ştii că grăieşti.
Lăsând că-i scumpă marfa, eu sunt silit a face
Însemnătoare daruri la toţi judecătorii,
Diecii şi copiştii, acei care îmi scriu
Şi-mi întăresc ucaze. Câte ciubote rup
Eu până ce le capăt! Cât bea Ivan şi Senca,
Vechilii mei în pricini, şi slugile lor încă
Ce beau şi zi şi noapte, făr-a-mi plăti un ban!
Au Dumnezeu voieşte ca eu să păgubesc?
Zicând aceste-ndată m-a dat pe poart-afară,
Făgăduind să deie o liturghie popii,
Că doar îmi va da cerul un duh mai sănătos,
Şi-mi va scurta şi limba măcar de un palmac.
Vecinul ce-avusesem slujea pe-un boier mare;
La dâns intrăi îndată eu în acea zi slugă.
Vătaf era, şi-n suflet nu mai puţin viclean,
Bătea metanii multe ca vechiul meu stăpân.
Boierul de neam mare vrând pompa să păzească
Şi legile nobleţii, în veci nu-şi bătea capul
Să afle şi să ştie ce fac în casa lui;
Vieţuia-n petreceri el zile, luni şi ani,
Iar regularisirea de cheltuieli, venituri,
Cu totul o lăsase pe seama vătăjească;
Având robi mulţi la număr, având de-ajuns moşii,
Cu droaie creditorii de dânsul se ţineau.
Întâi am râs de-această prostie boierească,
Dar dezvelii în slugă mai mare neghiobie.
Nu numai că toţi banii prin mână-i se treceau
Şi chiar odoare scumpe fura adeseori;
(Nu-i treaba unui nobil a cerceta izvoade)
Nu numai că nevasta-i, copiii şi nepoţii
Era-mbrăcaţi în stofe; c-avea o casă-n târg,
Iar alta pentru vară afară din oraş,
Şi amândouă bune, căci nu erau făcute
Pe credit ca acele ce-avea boierul; multă
Strânsese-n lăzi avere. Provizii cumpărând
La masa stăpânească, el le lua sau scump,
Sau tot pe datorie; şi cea mai mare parte
Le trimitea acasă, ducându-le de-acolo
Iar la acea dugheană de unde le-a fost luat.
El carnea de la cuhnie, şi pâinea din ambar,
Butelcile din pivniţi le grămădea la dânsul;
Întocmai ca un abur ce de pe mări se-nalţă
Şi-n picături de ploaie se varsă pre pământ.
La asta eu cu alţii eram de ajutor;
Tâlhărăşugul însă în veci nu se ascunde.
(Nu-nconjură pedeapsa pre făcători de rele)
Fu prins în furtişaguri, şi tot i se luă
Încât văzui copiii pe uliţi calicind;
Iar dintre slugi pre mine boierul mă alese,
Căci eu fusei pricina de se vădi vătaful.
N-avea copii, femeie, Hiron, stăpânul meu,
Şi curtea lui cea mare tot strâmtă îi părea.
Deşi cămări trei pline avea de haine scumpe,
Pe toată ziua însă croia la straie nouă;
Deşi la a lui masă era obicinuit
Treizeci de blide pline cu feluri de mâncări,
Încât de la un popă şi dascăli şi tot neamul
Putea să mai rămâie, lui nu-i părea destule.
Ştiind câtă putere şi trecere avea
El la împărăţie, norodul se ticsea
Grămezi în anticameri de cum se făcea ziuă.
Şi greu până la dânsul pe rând puteai străbate.
Închinăciuni şi jalobi ca Joe priimea,
Şi spre răspuns oricărui pleca abia din cap,
Gândind că prin aceasta puterea îşi arată,
Iar mie mi se pare că nu ştia ce-a zice,
Căci îngâmfarea este a neroziei rod.
Ce-i drept, Hiron adese spunea la secături,
Şi nu putea să lege nici două vorbe bine;
Linguşitorii însă acei deprinşi a smulge
Din mână-i bucăţi grase, favoruri aşteptând,
Cum deschidea el gura se arătau uimiţi,
Cuprinşi de admirare, pătrunşi de-a sale graiuri,
De laude pompoase deşertelor lui vorbe,
Stând gata ca să zică cum el ar fi voit
Că lebăda e neagră şi corbul este alb.
Deci judecă tu însuţi, n-aveam cuvânt a râde
De gazdă şi de oaspeţi? Iar mai ales stăpânul
Mi-a dat pricină multă de râs nemărginit,
Atunce când norocul de el se depărtă.
Hiron care-şi gonise vătaful căci îl fură
Dorind a trăi-n slavă şi necunoscând chipul
Să-şi cumpănească starea, cu binele străin
Voia să-ndeplinească a sale cheltuieli.
Din visteria ţării cea lui încredinţată
Prăda plin de nădejde că nu-l pricepe nime,
Că el cu duh e numai, iar toţi ceilalţi sunt proşti
Şi nu-l pot înţelege sau se sfiesc de el.
Un călător ce umblă prin locuri neştiute,
De întâlneşte-n cale-i munţi, râuri, stânci şi codri,
Din drumul său s-abate, scăpare căutând
Pân-ce se rătăceşte, şi piere în sfârşit.
Aşa în cursul vieţii unde întâmpini multe
Nenorociri şi curse, se pierde care iese
Din calea ce anume virtutea-i a-nsemnat,
Înlăturând oricare primejdii şi nevoi.
Hiron dispreţuindu-l grăbi a sa pedeapsă,
Cu-averea împreună pierdu şi toată slava.
Şi cum mai înainte dispreţuia pre toţi,
Aşa cu înjosire acum îmbrăţişa
Picioarele acelor ce-ntâi nu-i băga-n seamă,
Cerând la dânşii milă cu defăimate chipuri.
Cu greu un mic la suflet se poate cumpăni;
Când e senină vremea el este îngâmfat,
Iar dacă nourează pe loc mişel s-arată.
Din toţi ai săi prieteni iubea el pe Menandru,
Nu doar că decât alţii era mai înţelept
Şi sfaturi priincioase să-i deie ar fi putut.
Ştia însă să poarte galante răvăşele,
Ş-a nopţilor petreceri frumos s-închipuiască.
El se trăgea din nobili, dar, chiar neruşinat,
Lua de la toţi mită pentru a mijloci
Către Hiron la care ei căutau favoruri.
Aşa se calcă cinstea, atunci când se-ncuibează
În piepturi lăcomia iubirii de argint!
Cu cât era de lacom, era şi necinstit:
Un rău nărav nu poate să n-aibă şi pereche.
În vreme ce norocul slujea lui Hiron încă
I s-arăta prieten, folosul său vânând,
Iar cum se-ntoarse roata, pe loc îl părăsi.
Uitând prieteşugul şi facerea de bine
Fugea acum de dânsul ca de-un lovit de ciumă.
Decât oricare altul mai mult el îl hulea
Numindu-l prost şi mândru, zgârcit cum nu era.
Destăinuind în lume a lui secreturi toate
Ce i le-ncredinţase ca unui bun prieten,
Cu-aceasta îi aduse acel mai mare rău;
Purtare mişelească şi faptă de dispreţ!
Nu-mpiedică nimică isprava bunei fapte
Precum nemulţumirea; căci necunoscătorul
E rău şi pentru sine, e rău şi pentru alţii.
De-a face bine omul se satură curând,
Măcar să şi aştepte vro răsplătire mare,
Dar încă de găseşte un om precum Menandru,
Ce seamănă cu viţa pre care răsădind,
O vezi cum că produce în loc de struguri, spini.
Acelui de bani lacom urechea e închisă,
El nu aude plânsul săracului nemernic.
Ca slugă la Menandru, să nu-i spun n-am putut,
Cât rău poate s-aducă acea purtare-a lui.
Dispreţuindu-mi vorba: tu nu cunoşti, îmi zise,
Cărarea care duce pre om la norocire.
Nu e acuma vreme să laud pre Hiron,
Pot da în supărare, sau trebui să mă stric,
Să mă-nvrăjbesc cu-aceia ce astăzi îi ţin locul.
Seninele lui zile acum se-ntunecară,
Nimică de la dânsul n-aveam de aşteptat;
Se leapăd-alămâia ce zama i s-a stors.
El judeca cuminte. Cu-asemene purtare
Şi astfel de cuvinte, cu braţele deschise
Fu priimit de-acela ce lui Hiron urmă
Şi care da crezare acestor defăimări,
Fără să socotească că poate cădea singur,
Şi iarăşi de Menandru va fi hulit atunce;
Dar omul plecat este a se ademeni!
Acest din nou prieten cu numele Xenon
Ajunse în mărire, putere şi rang mare
În vârsta aceea jună ce trebuie strunită.
Deci când zeiţa oarbă din frâu îl slobozi,
Poţi judeca tu însuţi, cum ne-nfrânat sărea
Prin râpi şi prin ponoare, lăsând cărarea dreaptă.
Privind a sale fapte, ades mă lovea râsul,
Măcar că el pre mine m-avea ca un bufon.
Necumpătat la pofte, de sine încântat,
Nerod fără ştiinţă şi rob deşertei slave,
Crescut din crudă vârstă cu-ogarii împreună,
Neavând nici o idee, el toate critica,
Cu proastă îngâmfare şi cu obraz sumeţ.
(Ştiinţa şi puterea pot fi şi despărţite.)
A sale sfaturi numai el preferând din toate,
Cinstite cărunteţe să tacă le făcea,
Deşi ispita cere cu truda, şi ani mulţi.

PERIERG:
Destul mi-ai spus de dânsul. Văz că era acela
Un nătărău de frunte; căci cine se socoate
Mai mult decât oricare, în capul său e sec.
Dar unde ai slujit încă, şi ce ai mai văzut?

SATIR:
De la Xenon ieşisem, când iată mă-ntâlneşte
Un târgoveţ cu stare, Milon, ce mă văzuse,
În vreme când eu vinul cu apă mestecam.
Mi se urâse-acuma să fiu tot la boieri;
La ei norocul este întemeiat pe paie,
Şi trebui să fii matur, să vezi ce asuprire,
Întâmpină pe omul oricât de virtuos;
Făr-de minciuni şi zgomot nu poţi să fii un ceas.
De-aceea-mi părea bine ca la Milon să intru,
Căci toţi spuneau că este om sfânt şi om de pace;
Căzui însă în cursă. Cinci săptămâni am fost
În casă singur slugă, ş-o fată mai era
Ce le făcea bucate. Mă odihneam pe paie
Flămând ca vai de mine; din ziuă pân-în noapte
Eu oboseam cu totul slujind la cinci stăpâni,
Dar toată osteneala aş fi nesocotit,
De-aş fi putut să sufăr năravul lor cel iute.
Copiii toţi de-a rândul, femeia şi bărbatul,
Un ceas fără gâlceavă petrece nu puteau;
De s-ar fi sfădit încă oricât ei între ei
Şi mie îmi dau pace să-mi cat de lucrul meu,
Tot poate-aş fi mai dus-o; dar toată gâlcevirea,
Ca norii de furtună cădea-n sfârşit pe mine;
Erau smeriţi în lume, şi-n casă foarte răi,
O vorbă, o bagatelă le da prilej de sfadă,
Încât de-a lor strigare se zguduiau pereţii.
Părea că eu se cade să fiu răspunzător,
Şi pentru a lor fapte pedepsele să trag.
Intrând odată-n casă, familia văd strânsă,
Şi lumânări aprinse, un popă în vestminte;
Atunci am zis în sine: cu bună samă azi
Au gând să se închine; de sfadă frică nu-i;
Când iată vrând să treacă un copilaş prin casă
A dat jos de pe masă basmaua mumei sale.
Pe loc stârni furtuna; şi tatăl mai întâi
Iar mama după dânsul de tot s-a tulburat.
Uitând metanii, cruce, şi orice rugăciune
Îşi ocărau copilul cu feluri de cuvinte.
De-o parte strigând fraţii, de alta cel greşit,
Cu vorbe şi cu vuiet gâlceava înteţesc.
Se face zgomot mare cât nu se mai aude
Nici popa ce citeşte, nici dascălul ce cântă.
Văzând că nu-i de glumă şi vrând a-i linişti
Intră la mijloc popa; eu iarăşi după el
Îi rog să contenească, căci nu-i vro vină mare,
Şi mai ales aice la sfânta rugăciune,
O dragoste se cere, iar nu bătăi şi sfezi.
Văd însă că deodată şi cărţi şi lumânări
Cad toate peste popă, şi barba i s-aprinde,
Din plete iese pară. Stingându-le el strigă,
Şi dă pe uşă busna cu pătrahilu-n gât;
Iar mie pentru sfaturi, stăpânu-mi răsplăti
Lovindu-mă din fugă cu analogu-n spate
Cât până jos pe scară m-am dus de-a tăvălugul,
Şi nu mă pricep încă cum m-am sculat întreg.
Strângând din colb peruca şi coarnele-nvelind,
Plecai în fuga mare pe uliţă la vale.
Sosind la casa popii, întrăi la dânsul slugă...
Dar ce să-ţi lungesc vorba? E vorba de prisos,
Să-ţi spun cu de-amăruntul la câţi stăpâni am fost.
Destul că-n orice parte îmi aruncam privirea,
Găseam necontenite sujete de a râde.
Acesta nebuneşte averea risipind
Ce tatăl său cu trudă strânsese pentru el,
Când vine-n sărăcie se vaietă şi plânge;
Iar altul ce adună grămezi de aur multe
Pe ele rabdă foame, şi moare în sfârşit,
La toată bucăţica ce-nghite puind preţ.
Înamorat de slavă ca de o amoreză
Dispreţuieşte unul şi frica şi odihna,
În lupte sângeroase aleargă, şi-ndărăt,
Se-ntoarce făr-o mână sau fără un picior.
Sluţit şi şchiop se mişcă abia pe-a morţii cale
Cu inimă voioasă că este în gazete,
Şi are nemurire pe două sute ani.
De laudă-i acela ce datoria lui
Cu râvnă-şi împlineşte şi pentru a sa ţară
Viaţa nu îşi cruţă; numele lui e vrednic
În veacuri viitoare să fie neuitat.
Dar eu vorbesc de unul ce merge la război
Împins de nebunie şi de o slavă goală,
Precum un cal când scapă pe câmp fără căpăstru.
Bătrînul care este pleşuv şi fără dinţi,
O fată-n floarea vârstei plină de foc luând,
Pre care mai nainte vecinul o ochise,
Dă pricină urâtă de-a fi de râs în lume,
Căci au să-i zică tată nişte copii străini.
Un altul se fereşte de-a însoţirii jug,
Dar încurcat în laţul amorului suspină
Şi nopţi întregi nu doarme, nici altă mai gândeşte;
Când întristat, când vesel, dup-a iubitei chip,
Odihna lui atârnă de-un zâmbet, de-un cuvânt;
Căruntul păr vopsindu-şi, se unge cu pomadă
Şi se împodobeşte cu feluri de cordele,
Compune versuri, cântă şi danţă grebănos,
Făcând prezente scumpe şi cheltuind bani mulţi.
Irisa ca pre dânsul iubeşte pre o sută,
Pre care-i măguleşte cu zâmbete viclene
Şi tuturor aruncă câte un semn din ochi.
Toţi fug de amăgirea-i, iar el rămâne prins,
Ca şoarecul de mâţă, în ghiarele cochetei;
Şi însă se făleşte, şi-i mulţumit de sine.
Macrin la faţă galben, umflat, idropicos,
Petrece dimineaţa cu doctorii închis;
Se-ndoapă toată ziua cu ierburi de tot soiul,
De aer, de mâncare, de orice se păzeşte;
Ş-apoi în toată seara Macrin se culcă beat.
Un tânăr ia o babă de patruzeci de ani
Cu zestre însemnată — când singur are stare. --
Ea-n casă porunceşte cu aspră tiranie,
Şi-l face înainte-i să tacă tremurând.
Un fiiu la părinţi singur ce-aşteapt-a moşteni
O mare avuţie, odihna sa îşi lasă,
Aleargă, linguşeşte cerşitorind un titlu
Dorind ca să-l cinstească norodul acel prost,
Dar numai cu nădejdea rămâne-adeseori!
Un altul ce iubeşte a străluci în haine,
Cu aur se încarcă, crezând că nătărăul
În straie aurite nu este nătărău.
Cu patru cai se plimblă un târgoveţ bogat,
Şi poartă după dânsul un număr de slugi multe,
Toţi în livrea cusută cu armături luate
De pre însemnul care pe uşa lui vestea
Ce fel de meserie avea el mai demult,
Şi unde mult mai bine s-ar cuveni să steie.
Pereţii casei sale acopere cu aur;
Bani varsă ca să-şi facă o spiţă de neam vechi.
Şi povesteşte fapte de mincinoşi străbuni.
Ca broasca se tot umflă, se umflă până crapă.
Macari pân' aseară era în ochii lumii
Bun numai de-adus apă şi lemne de tăiet;
A lui nătărăie s-a fost făcut proverb;
Purtarea lui cu negru se însemna de oameni.
Dar iată lui Macari norocul se zâmbeşte,
Şi astăzi e puternic, stă-n rând cu cei cinstiţi,
Cu cei mai slăviţi oameni, cu cei mai învăţaţi.
Toţi laud-a lui minte şi zic că-mpărăţiei
Macari a s-aducă folosuri însemnate,
Şi c-o căutătură să-ndrepte orice rău.
Acel ce-n starea proastă era batjocorit,
De sus e trimis astăzi spre fericirea ţârii.
Cu toate-aceste însă, zavistia munceşte
Pre cei ce râvnind locu-i, voiesc a-l răsturna
Din postul acel gingaş ce nu e pentru el.
Urechea domnitoare mireasă e dorită;
Favorul ei toţi mirii ca pre a Penelopei
Cu suflet, cu viaţă sunt gat-a-l cumpăra.
Pe luciui politic Macari lunecă
Şi iar în întuneric căzând ca mai nainte,
Se duce să-şi petreacă viaţa cu samurii
În stare defăimată şi trai nenorocit,
Deşi această soartă aşteaptă şi pre alţii,
Toţi însă către dânsa se-mping şi se îndeasă.
Văzui un bătrân care o sută de ani trăise,
Pe patul său cum zace de bătrâneţe ros,
Încât pe barbă scuipă şi seamănă schelet,
Şi însă el desină c-o mână tremurândă.
Dar ce desină oare? Mormântul ce-l aşteaptă? --
Ba nu. — Palat de vară să-i fie de plimbat.
De coasa morţii altul văzându-se-ngrozit,
Ş-abia zărind hârtia cu slaba lui vedere,
În loc să se-ngrijească a-şi căuta de suflet,
Închipuieşte pompa înmormântării lui,
Câţi preoţi, clerici, dascăli şi câţi arhierei,
Cât număr de rudenii să meargă după raclă
Bocindu-l în glas mare, câte făclii de ceară,
Şi cât de mari să fie, şi ce fel de sicriu?
Ce candelă să-i puie, de aur sau de-argint?
Ce epitaf să-nscrie ca lumii să arăte
Că praful din cea groapă a fost un boier mare?
Din faşă pân' la groapă de patimi stăpâniţi,
Mândriei, lăcomiei, zavistiei supuşi,
Vă mână egoismul pe calea piericiunii.
Şi liberali în cuget, voi robi sunteţi în faptă.
Precum uşoara pană purtată de zefir,
Aşa de nestatornic e şi al vostru gând.
Când cereţi bogăţia, când banii vă încurcă,
Urâţi singurătatea, ş-apoi vi-e greu de oameni;
Ce vreţi adese înşişi a spune n-aţi putea.
Azi lăudaţi un lucru, mâini altul, şi aşa
A voastră socotinţă din loc în loc se mută;
Căci ce e de mirare, aveţi dorinţi contrarii.
Furnica-n timpul verii asudă ostenind
Şi câte un grăunte adună-n moşinoi;
Iar când e tristă lumea de-a iernii vifor rece
De-acasă nu se mişcă, se bucură în ticnă
De rodurile care în vară-a adunat.
Voi însă cu a minţii lumină înzestraţi
Nemernicind ca orbii, vă osteniţi zadarnic
Nu-n lucruri de nevoie, la care sunteţi leneşi.
Viaţa vă e scurtă, proiecturile lungi,
Vrăjmaşi sunteţi odihnei şi-n veci nemulţămiţi.
Un neguţitor ce are ambare şi lăzi pline
De toată bogăţia, şi poate să trăiască
Întru îmbelşugare, în pace mulţumit,
Deodată îi abate a fi judecător.
Pe loc îi piere somnul, şi-n cugetul său zice:
"Cât e de bine-n lume să porunceşti la alţii!
Toţi cinste îţi arată, prezenturi îţi aduc,
Soldat nu ţii în casă, şi mult-puţin ce-aduni
E numai pentru tine". Judecător se face,
Dar punga-i se deşartă; atunce se căieşte
Şi ar dori să vie la starea cea dintâi.
Aude-mpricinaţii la uşa lui oftând,
Şi trebui să se scoale, să lase somnul dulce.
"O doamne! jalnic strigă: De ce-mi părăsii breasla?
La dracu să se ducă oricare cinste, rang,
Ce-mi fac acum viaţa mai rea decât în iad!"
Ţăranul mâind plugul sau numărând adetul
Cu ochii plini de lacrimi, se tânguieşte-n sine:
"De ce pre mine soarta nu m-a făcut soldat!
Aş fi îmbrăcat bine, nu aş purta sucman,
Şi grija mi-ar fi numai de caporal şi puşcă,
Iar nu tot în picioare pe lângă car să umblu.
Purceii scroafei mele ar fi atunci ai mei,
Şi vaca mi-ar da lapte, găina oul său,
Nu pentru a cneghinei şi a vătăjiţei masă.
Acum du tot la curte, şi tu tărâţe roade!"
Conscripţia soseşte, îl iau, îl fac oştean,
Şi iată-n gând îi vine bordeiul afumat;
Îşi blestemă viaţa în straiul său cel verde,
După sucman oftează şi toată ziua plânge.
"O! cât trăiam de bine când mă aflam în sat!
Adevărat atunce rău îmbrăcat eram,
Dar vara la răcoare şi iarna lângă vatră
Dormeam, ş-un pas din casă eu nu făceam pe ploaie.
Iar dacă-mi plăteam birul ş-adetul la stăpân,
Nu mai aveam pricină de a mă tângui.
C-o oală de borş numai mă mulţumeam; şi-n casă
Eram stăpân eu singur. Aveam pe un an pâine
Şi paie pentru vite. Cel mai departe drum
Făceam la iarmaroace când sare-mi cumpăram
Sau când mergeam la praznic în sat de bună voie.
Viaţă îndrăcită! acum colindă lumea,
Cămaşă poartă albă când n-ai cu ce-o spăla,
Cu puşca te-nvârteşte în nişte strâmţi nadragi,
Şi când în ochi vezi moartea, curajul să nu-ţi piară.
Nu-ţi împlini-n veci somnul, rămâi flămând adese,
Şi-ţi caută de toate, pe-o sută ascultând!"
Monahul ce deunăzi atât de mult dorea
Să poarte potcap, rasă, acum alta cântă;
S-ar încuscri cu dracul numai mirean să fie.
(Nu-i chip de a fi înger în trup neputincios).
De mult vorbesc, şi însă abia ţi-am înşirat
O parte foarte mică din patimile voastre,
Voinţa împlinindu-ţi; căci pentru a descrie
Cât e de nerod omul şi cât de deşănţat
Privit fără de mască, un an n-ar fi de-ajuns.
Mă crede că-ndestule am adunat sujete
Cu ce să fac să râdă pre Pan ş-a lui urdie.
Dar soarele pe-ncetul s-ascunde după deal,
M-am dezbrăcat; de acuma îţi las un rămas bun.
Păstreaz-a mele vorbe de crezi că-ţi vor aduce
Vreun folos; iar altor zadarnic nu le spune.
Noi să-ndreptăm pre oameni în stare nu suntem;
Mormântul poate numai să-ndrepte pre gheboşi.