Cămila mult geloasă văzând un ţap odată
Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos şi mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lăţesc,
Ca duşmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloşii felurite de pricini născocesc
Când vor să tot cârtească). Aşa se tânguieşte
Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlneşte,
Împărtăşire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amăruntul îşi spune scârba toată.
— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Şi capul său plecându-şi a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii şi ţapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să şeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găseşte acea bortă sub nişte frasini vechi,
Şi capul îşi afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârşit scăpând.
Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Fiinţa de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoaşteţi că acela ce fala tot goneşte
Cu râsul şi ocara ades se pomeneşte.