Ziarul francez Teatrul, cu data 25 iunie 1851, conţine liniile următoare:

,,O tânără artistă, cea mai frumuşică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereţii! Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţi acei care au cunoscut-o regretă în persoana sa o artistă de talent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purta între amici gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era:

Marie-Angélique Chataignez!“

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Citind aceste rânduri, mulţi din românii care au fost emigraţi la Paris în anul 1848 îşi vor aduce aminte de acea drăgălaşă copilă atât de pariziană în spiritul său, atât de română în inima sa!... Ea s-a unit la toate aspirările patriotice ale generaţiei entuziaste de acum 20 de ani, care a dat semne de viaţă naţională în Iaşi şi Bucureşti; ea a împrăştiat adeseori cu farmecul veseliei sale negurile posomorâte de pe fruntea celor descurajaţi şi a lucit ca o dulce rază de soarele patriei în ochii multor emigraţi din ţările noastre.

Prin care mister însă capricioasa natură sădise o inimă română în gingaşul sân al unei pariziene?

Pe când publicul francez se găsea în cea mai deplină ignoranţă despre Moldova şi Valahia, pe când aceste ţări erau considerate ca pământuri aflătoare în fundul Asiei, pe când un deputat al Constituantei din Francia declara că Bucureştii erau capitala Bucuriei, şi un ministru al republicii confunda Cronstadtul din Ardeal cu portul de lângă Petersburg, Dridri cunoştea România mai bine decât compatrioţii săi şi chiar decât mulţi dintre compatrioţii noştri. Ea era părtaşă la toate secretele politicii românilor din Paris şi se simţea mândră de a o putea servi prin influenţa ce avea asupra unor corifei ai presei franceze. Acea jună artistă admirată pe scenă, urmărită de un cortegiu de adoratori, deprinsă a trăi în luxul şi în plăcerile modernei Babilone, părăsi deodată calea aurită pe care călca de patru ani cu nepăsarea tinereţii şi se retrase în sanctuarul inimii sale. Regina banchetelor pariziene abdică de bunăvoie, şi lumea o pierdu din vedere fără a înţelege motivul dispariţiei sale. În ziua când s-a decis a face acest pas atât de serios în viaţa unei femei, Dridri a scris amicilor săi un soi de circulară enigmatică în care le zicea:

„Adio! Plec într-o călătorie la care am visat adeseori; mă duc să cunosc o lume nouă de unde nu cred că m-oi întoarce printre voi. Nu vă încercaţi însă ca să ghiciţi care-i acea lume; cunoştinţele voastre geografice nu se întind până la marginile ei!“

Până a nu descrie însă realizarea visului frumoasei călătoare, să aruncăm o privire asupra fazelor existenţei sale trecute, precum ne-am uita într-o grădină înflorită ce am întâlni în calea noastră. Domnişoara Marie Chataignez se născu la Bordeaux şi rămase orfană de mică copilă. Ea fu crescută de o mătuşă a ei, cu care veni la Paris când copila împlini 18 ani... La Paris! la Paris!... Cine poate spune iluziile, sperările, visurile seducătoare care flutură prin mintea unei tinere fete care se simte în primăvara vieţii şi în deplina înflorire a frumuseţilor atunci când ea intră în atmosfera îmbătătoare a Parisului!

Mătuşa ei era amică de pension cu celebra actriţă Déjazet, care pe atunci parvenise la culmea talentului şi fermecase publicul parizian. Ambele amice se revăzură cu mare bucurie după un şir de mulţi ani, şi chiar de la prima întâlnire Déjazet simţi mare simpatie pentru Dridri.

— Draga mea — îi zise ea — eşti tânără, eşti graţioasă, ai tot ce trebuie unei femei ca să placă, însă îţi lipseşte piedestalul de pe care să poţi atrage ochii mulţimii. Fie o femeie înzestrată cu darurile cele mai frumoase, dacă ea nu are norocul a se face cunoscută în Paris, sărmana! rămâne părăsită, deoparte, ca o comoară neştiută. Tu însă, Angelică, fii fără nici o grijă; eu mă însărcinez de viitorul tău şi prin mine promit că vei reuşi a deveni o personalitate în Paris.

— Eu? replică Dridri cu glasul uimit.

— Tu!... Însă, spune-mi, ai gust pentru arta dramatică?

— Nepoata mea nu visează decât teatru, răspunse mătuşa ei cu grăbire.

— Minunat! zise Déjazet. În curând ea va debuta pe scena „Varietăţilor“. Directorul este amicul meu, şi el va fi preafericit de a primi în trupa lui o actriţă prezentată de mine. Până atunci, draga mea, să vii în toate zilele aicea, pentru ca să-ţi dau câteva lecţii de declamare şi să repetezi cu mine rolul prin care ai să-ţi inaugurezi cariera dramatică.

Dridri, fericită de astă propunere neaşteptată şi cuprinsă de recunoştinţă, apucă mâna protectriţei să o sărute; însă Déjazet atrase pe gingaşa copilă în braţele sale şi o sărută pe ochii săi umezi de lacrimi.

În adevăr, după şase luni, afişul teatrului „Varietăţilor“ anunţă debutul drei Marie-Angélique Chataignez într-un rol de subretă, compus înadins pentru dânsa de autorii Duvert şi Lausanne.

Mari lupte între ambiţie şi spaimă se petrec în sufletul unei june artiste la începutul carierei sale, atunci când sala e plină de spectatori, când celelalte actriţe privesc la dânsa cu ochi pizmaşi şi întrebuinţează toate manevrele pentru ca să împiedice succesul ei. Sărmana! În acel moment critic, mintea i se tulbură, inima i se bate iute, glasul i se întunecă. Ea ar voi să fugă, să se ascundă în fundul pământului, însă nu! ea trebuie să înfrunte pericolul, trebuie să iasă pe scenă, chiar de ar fi să cadă moartă de uimire... Orchestra execută uvertura, cortina se ridică, lumina policandrelor inundă teatrul, publicul numeros aşteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru care are să-şi dea sentinţa... E un moment îngrozitor, căci de la el depinde succesul sau căderea, adică: viaţa sau moartea bietei artiste!

Cu toate acestea, Dridri avu norocire de a produce o impresie favorabilă asupra publicului chiar de la prima sa intrare pe scenă: un murmur încurajator se ridică în sală când ea apăru cu figura sa vie, cu talia sa elegantă, cu farmecul tinereţii sale. Ea-şi jucă rolul foarte natural, şi la cel întâi cuplet ce cântă, glasul ei argintiu deşteptă un răsunet voios în inimile spectatorilor. Celebra Déjazet dete semnalul aplaudării din lojă, şi toţi o imitară, bătând din palme cu entuziasm. Dridri se simţea nebună de bucurie, căci succesul ei era astfel consacrat chiar de la începutul piesei; iar când cortina se coborî, publicul rechemă pe fericita copilă, care se prezentă cu modestie, salută lojile şi parterul, zâmbindu-le graţios, şi primi un frumos buchet de roze de China aruncat la picioarele ei de însăşi Déjazet.

Între acte juna debutantă veni să mulţumească protectriţei sale, care o sărută în prezenţa publicului, felicitând-o de succesul ce avuse. Toate lornetele din sală să ţintiră spre acea lojă, şi cavalerii declarară în unanimitate că dra Marie Chataignez nu pierdea nimic din graţiile sale afară din scenă; damele însă, din contra, îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălaşă un monstru spăimântător.

Nu trecură zece minute şi-n loji se prezentă un cavaler de o aparenţă nobilă şi plăcută: era contele de Farol, unul din membrii de la Jockey-Club, unul din foshionabilii Parisului. El avea o figură care exprima calităţile inimii şi maniere de un adevărat gentilom. Intrând, contele dete mâna dnei Déjazet după moda engleză şi-i zise:

— Vin să salut luceafărul scenei pariziene.

Déjazet îi mulţumi cu o zâmbire şi replică: „Salută, domnule conte, şi pe dra Chataignez, o nouă stea care răsare pe orizontul artei dramatice“. Contele se închină tinerei artiste, zicând: „Am admirat pe domnişoara din stala mea: am rupt o pereche de mănuşi aplaudând-o şi sunt mândru de a fi cel întâi a o complimenta“. Apoi adăugă, adresându-se direct la Dridri: „Domnişoară, aţi făcut în astă-seară mulţi fericiţi şi totodată mulţi nefericiţi... Cavalerii v-ar duce în triumf ca pe o graţioasă regină, însă damele v-ar scoate ochii fără milă... şi zău! ar comite o mare crimă, căci nu-i nimic mai încântător şi mai dulce la privit ca doi ochi frumoşi care înoată în flacăra triumfului.“

Dridri răspunse, roşindu-se: „Doamnele care ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnându-mă astfel a nu mai putea admira graţiile lor“.

— Bravo, domnişoară! strigă contele; am să duc damelor răspunsul d-voastră, pentru ca să afle că pe cât sunteţi de gentilă, atât sunteţi şi generoasă.

— Adaugă şi din parte-mi, observă dna Déjazet, că dumnealor au prea multă ocupaţie cu ochii bărbaţilor pentru ca să-şi piardă timpul cu ochii copilelor...

— Mă duc îndată să înfig cu mulţumire această săgeată în sânul lor, zise contele râzând, dar, până a nu ieşi din lojă, se adresă încă o dată la Dridri cu următoarele cuvinte: „Domnişoară, sunt unul din cei mai sinceri admiratori ai talentului d-voastră; daţimi voie a spera că veţi primi a mă număra şi între amicii d-voastră cei mai devotaţi“.

După finitul spectacolului, Déjazet conduse pe Dridri la otelul unde locuia tânăra actriţă şi pe drum ea-i zise cu amicie: „Draga mea, iată-te acum pe cale de a-ţi face nume, avere şi poziţie. Să te gândeşti totdeauna însă că o bună reputaţie este pentru o artistă coroana talentului şi a carierei sale!“

E de prisos să mai observăm că noaptea întreagă Dridri n-a închis ochii. Triumful alungă somnul. A doua zi directorul veni să-i propuie un angajament de 500 franci pe lună. „Suma, zise el, nu e mare, dar va creşte în proporţie cu rolurile ce veţi crea“. Contractul fu subsemnat, şi dra Marie-Angélique Chataignez fu anunţată prin gazete ca una din pensionarele „Varietăţilor“.

Fericită de poziţia ce câştigase, Dridri se ocupă cu ardoare de arta sa, şi pe fiecare zi atrăgea mai mult favorurile publicului. Autorii dramatici scriau roluri vesele pentru dânsa, siguri fiind de succes; jurnalele o lăudau numind-o Déjazet II, însă camaradele sale o considerau cu invidie ca pe o rivală nesuferită. Şi, în adevăr, sărmanele aveau bune cuvinte de a fi îngrijite, căci toţi adoratorii lor începuseră a flutura împrejurul ei. Una din ele mai cu seamă, Estera, îi declarase război neîmpăcat din cauza admirării ce avea contele de Farol pentru Dridri.

Estera, o celebritate a Parisului de pe atunci, purta în trăsăturile figurii sale sigiliul frumuseţii ebraice. Ochii săi negri şi lungăreţi aruncau săgeţi înfocate; părul ei forma o ghirlandă bogată pe frunte-i; talia sa era maiestuoasă, umerii săi albi erau de un model perfect, însă gura ei avea o expresie dispreţuitoare, care producea un efect displăcut. Ea se deprinsese a primi omagiile tuturor bărbaţilor care îi erau prezentaţi, şi această deprindere îi dase un aer măreţ. Echipajele sale luxoase, briliantele de preţ cu care se arăta în public îi ridicaseră un piedestal în ochii parizienilor.

Aceştia o numiseră regina de Saba, nume potrivit cu soiul frumuseţii sale şi care îi inspirase atâta superbie cât nu putea suferi nici o rivală alăturea cu dânsa. Prin urmare, chiar din seara când Dridri se urcase pe scenă, Estera simţi pentru juna actriţă o antipatie instinctivă, antipatie care cu timpul se prefăcu într-o ură de moarte. Mândră de luxul ce afişa pretutindenea, ea găsea mulţumire a umili pe modesta ei camaradă, făcând observări puţin generoase asupra simplităţii toaletei sale, şi de câte ori o întâlnea pe străzile Parisului, Estera, culcată pe pernele caleştii, arunca din treacăt ochiri fudule asupra bietei Dridri, ochiri la care copila răspundea prin un zâmbet foarte maliţios. Astfel se născu între ambele artiste o luptă surdă şi neîncetată, care trebuia numaidecât să producă scandal la cea întâi ocazie.

Într-o zi de repetiţie generală Estera veni la teatru în cupeul ei, după obicei, fără a se îngriji de ploaia care cădea pe străzi, şi intră în foişor purtând o rochie lungă de catifea vişinie. Dridri, ca o modestă pensionară de 500 de franci pe lună, veni alergând sub coperişul unui cortel; toaleta ei se resimţea de furtuna care domnea afară şi botinele sale umede lăsau urme după ele pe parchetul foişorului. Toţi artiştii, precum şi mai mulţi amatori care aveau liberă intrare în culise erau adunaţi pe lângă cămina de marmură şi râdeau cu zgomot ascultând glumele vestitului actor comic Odry. Deodată, râsetele conteniră la glasul Esterei, care, trecând pe dinaintea rivalei sale, zise cu insolenţă:

— Când nu are cineva nici doi franci ca să poată lua o birjă pe un timp ploios, ar trebui cel puţin să-şi lase botinele la uşă şi să intre desculţă în foişor.

Dridri, la această grosolană aluzie, se roşi pe obraz şi observă cu glas indignat: — că e mai lesne de a poseda un cupeu decât delicateţea inimii. Estera, astfel săgetată, ţinti ochii săi aprinşi asupra copilei şi, apropiindu-se de ea, răcni ca o furie:

— Sărmano! m-aş înjosi poate a-ţi răspunde dacă nu mi-ar fi milă de mizeria în care te afli... Priveşte, nenorocită; eşti muiată ca şi când ai fi scoasă din mare. . .

— Care mare? replică Dridri, Marea Roşie în care s-au botezat strămoşii dumitale? Un hohot general răsună în foişor la auzul acestei maliţioase întrebări. Estera, înciudată, ieşi ca o bombă fără a găsi ce răspunde, în vreme ce toţi actorii înconjurară pe Dridri ca s-o complimenteze. Contele de Farol îi luă braţul şi-i zise cu amicie:

— Estera a voit să vă insulte, dar insulta a căzut pe fruntea ei, căci aţi ştiut a răspunde cu spirit şi cu mult tact; primiţi felicitările mele, domnişoară. . . Acum permiteţi-mi a vă grăi ca un adevărat amic: nu e destul de a avea talent în Paris pentru a-ţi crea o poziţie precum o meriţi, căci directorii de teatru sunt nişte exploatatori care gândesc mai mult la punga lor decât la viitorul artiştilor...

— Nu înţeleg, domnule conte. . .

— Binevoiţi, domnişoară, a mă asculta cu răbdare şi a pune cuvintele mele pe seama simpatiei ce mi-aţi inspirat. . . Aveţi acum 500 franci pe lună şi poate peste vreo doi ani să câştigaţi îndoit. Ce sunt însă 12000 de franci pe an în viaţa pariziană? o picătură de apă în mare, fie chiar în Marea Roşie a Esterei! . . . 0 femeie tânără şi frumoasă nu poate trăi într-o atmosferă de zilnică şi strictă economie; ea este chemată a domni în toată splendoarea luxului, a face pe publicul parizian a se ocupa necontenit de dânsa, a eclipsa mai cu seamă pe toate elegantele oraşului, pentru ca să rămâie singura stea strălucitoare în ochii lumii.