Povestirea a fost tipărită pentru prima oară în revista Convorbiri literare, la 1 august, 1880.

Mirceşti, 1880

Amice,

Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decât de salon, căci se numea Porojan!

El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.

Mărturisesc că m-am simţit cuprins de-o adâncă mâhnire când am aflat că el s-a mutat cu şatra pe ceea lume, ca mulţi din contemporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de jumătate de secol şi mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvârlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească. Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul; eu înălţându-mă pe scară mai până în vârful ei şi el rămânând jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul, şi formam o pereche nedespărţită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vârfurile cele mai nalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroşcam.

Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crengi; îndrăzneţ i la asaltul stogurilor de fân, din vârful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogol; neobosiţi la „puia-gaia“, la „poarca“, la „ţârca“ şi chiar iscoditori de noi jocuri, eram mândri unul de altul!...

Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahiţa! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!... De-abia scăpat din mâinile jupânesei cu chica topor şi cu obrajii bujoraţi de palme, el alerga la mine şi, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mângâiam, dându-i câteva parale turceşti ca să cumpere halviţă şi simit, două friandize, cum zic francezii, două Delicatessen, cum zic nemţii, pentru care Porojan era în stare să-şi vândă căciula dacă ar fi avut-o, şi eu în stare să-mi dau papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cu săgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hârtie poleită până sub nori şi să le trimită răvaşe pe şfară!... Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:

„Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iadului acel care ar găşi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie.“

Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pândit de toţi băieţii mahalalelor, şi când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-şi găsească paguba, sărea peste zăplazuri, peste garduri, până ce da de hoţi, începea ceartă cu ei, şi câteodată izbutea a se întoarce cu o bucăţică din coada zmeului în mână, iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi şi cu cămaşa ruptă. Atunci faţa lui se posomora şi ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o iscusinţă de sălbatic, el îşi pregătea armele, adică o piatră rotundă legată de capătul unui pac de şfară, şi când vedea pe deasupra capului înălţându-se vreun zmeu străin, deodată azvârlea piatra în văzduh şi o azvârlea cu atâta măiestrie, încât piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului şi cădea iar lângă el.

— Al nostru-i, cuconaşule!... striga Porojan cu glas triumfător; şi, în adevăr, trăgând şfara lui încâlcită de acea a zmeului, acesta în curând cădea în mâinile noastre.

Ce bucurie!... Nici o comoară nu putea plăti acea izbândă. Tovarăşul meu, pe lângă aceste dispoziţii de ştiinţă strategică, mai poseda şi aplecări artistice; el suna din drâmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată şi pe care îl admiram mai mult decât am admirat mai târziu talentul lui Liszt... ştia să imiteze şuierul şerpilor şi să-i cheme astfel la el când ne rătăceam împreună prin fânaţele înflorite din lunca de la Mirceşti... şi însă toate aceste aptitudini ale lui fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. Într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mâna unui brutar pentru ca să înveţe a plămădi pâini, ciurecuri, colaci, cozonaci etc., şi eu am fost trimis la pansionul dlui Victor Cuénim ca să învăţ tot ce se putea învăţa pe atunci: un pic de franţuzească, un pic de nemţească, un pic de grecească şi ceva istorie, şi ceva geografie pe deasupra.

Adio, nepăsare a copilăriei! adio, libertate! adio, fericire! Ce-o fi păţit tovarăşul meu sub lopata brutarului, nu ştiu, dar cât pentru mine, îmi aduc aminte că, lipsit de Porojan, îmi părea că eram o fiinţă fără umbră.

Acea viaţă nouă de şcolar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru şi condamnat a învăţa pe de rost verbe franceze, germane şi greceşti^[1]; obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supuşi de a mânca bucate cu care nu erau deprinşi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul copil ieşit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna şi examenele zilnice ale profesorilor mă aduseseră la o desperare amară... Deşi luam parte la jocurile camarazilor mei când suna ora de recreaţie, însă cea mai scumpă petrecere a mea consista întru a mă sui pe capra unei trăsuri vechi şi părăsită sub o şură deschisă din toate părţile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile Socolei, mişcarea nourilor pe întinderea cerului, trecerea cârdurilor de cocoare prin aer, drumul vestit al Bordei ce ducea în Ţara de Jos şi mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut şi plin de-o atragere misterioasă... Dorul de călătorii se deşteptase în mine de când într-o noapte doi şcolari, fraţii Cuciuc, ne povestiseră nenorocirile lui Robinson Cruzoe, şi de-atunci mintea mea devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corăbii sfărmate de stânci, valuri de mare umflate cât munţii, cete de sălbatici care frigeau oameni pentru ospăţul lor etc.

Mare înrâurire au exercitat asupra imaginaţiei mele de copil întâmplările lui Robinson povestite de fraţii Cuciuc! Aceşti elevi aveau o memorie extraordinară şi aptitudine la învăţătură, două calităţi care erau de natură a-i duce departe... dacă nu i-ar fi dus în spânzurătoarea de pe Câmpul Frumoasei, ca paricizi, îndemnaţi la crimă de însăşi mama lor...

Un rege alungat din ţara lui şi-o fi aducând adeseori aminte de tronul său aurit. Astfel îmi aduc aminte eu de capra trăsurii de sub şopron. În momentele ce stam urcat pe ea, imaginea lui Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei ţintiţi, însă nu neagră şi veselă, ci pudruită cu făină şi umilită de această albeaţă nefirească. După dânsa veneau figurile celorlalţi robi, servitori din casa părintească, şi anume: Stoica, vizitiul tătâni-meu, care avea mania de a fura tingirile cu bucate din curţile boiereşti pe unde părintele meu se ducea în vizită şi le ascundea în lădiţa trăsurii, fără a se gândi că va fi trădat de mirosul bucatelor şi de zângănitul tingirilor hurducate pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea să o lase, sub cuvânt că: i s-a învechit ţiganca. Costache, bucătarul, care nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile etc., dar se încurca în blanmangele, căci le da un miros de săpun... inde, era obligat să le mănânce întregi. Casandra, Maria şi Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahiţa le luase cu de-a sila din ţigănimea de la Mirceşti, pentru ca să le crească în casă, să le deprindă a coase la gherghef etc. Casandra, albă ca o fată de boier, se înamorase de Postolache, cobzarul de la ţară, şi dorea să se mărite cu el, însă jupâneasa o căsători făr’ de voie cu Costache bucătarul, obligând pe Postolache să-i cânte la nuntă! Zamfira, mai norocită, izbuti a fugi cu Didică scripcarul, de la care am adunat mai multe cântece poporale, şi a duce o viaţă nomadă cu iubitul ei până a muri, nu se ştie cum şi unde.

Cât pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului său şi fu ridicat la rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenată pe gura cuptorului cu litere neşterse de cărbune!... Domnii ţării puteau să se mazilească, datinile puteau să se schimbe în Moldova, faţa lumii putea să se prefacă în orice mod; eu, tovarăşul lui de odinioară, puteam să devin, din simplu comis ce eram, postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea să rămâie pitar şi numai pitar până la sfârşitul vieţii sale!... Stranie nedreptate a soartei! Din ziua tristă a despărţirii noastre numai duminicile ne mai întâlneam în curte, când ne întorceam de la pansioanele noastre, şi atunci recâştigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambiţia noastră era de a chiti şi a zburătăi cu pietricele late şi rotunde pe palamarul bisericii Sfântului Ilie, când el, suit în clopotniţă, bătea toaca, executând variaţii fantastice cu ciocanul de lemn pe scândura spânzurată alături cu clopotele. Într-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mână tocmai când obţinea un admirabil efect de toacă. Auzirăm un răcnet în naltul cerului şi pe urmă o grindină de ameninţări care cădeau de sus pe capul nostru. Fiind însă că distanţa ce ne despărţea de palamarul virtuos era mare, i-am răspuns prin o nouă bombardare şi, ca parţii, am rupt-o de fugă voiniceşte. Victima noastră se plânse la dascăl, dascălul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupâneasa Gahiţa. Rezultatul acestor plângeri succesive a fost că îndată furăm prinşi pemprejurul bisericii şi duşi dinaintea maicii mele, care mă dojeni puţin cu blândeţe, şi apoi mă şterse de sudoare pe obraz... Iar Porojan plăti gloaba pentru amândoi... Sărmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarăşul de nebunii al cuconaşului!

Asemenea o păţi şi înainte de a fi daţi la învăţătură. Pe la 1827 aveam de profesor pe călugărul Gherman, acel care a vândut lui Gr. Ghica-vodă manuscriptul lui Şincai. El şedea la noi şi, afară de mine, avea şi alţi elevi externi, dintre care pe M. Kogălniceanu. Acesta venea în toate zilele, îmbrăcat în anteriu de cutnie şi purtând un işlic rotund de piele de miel sură... Vai de nenorocitul işlic! El devenise o minge în mâinile noastre şi ne atrăgea ocări aspre din partea părintelui Gherman, ba uneori chiar şi palme. Cum să ne răzbunăm? Vasile Porojan găşi modul de răzbunare!... Dascălul nostru avea obicei să doarmă după amiază şi să horăiască de se răsuna ograda. El atunci se afla într-un soi de letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitând deci de această împrejurare, ne-am apucat de am zugrăvit cu cerneală vişinie sprâncenele, barba şi mustăţile călugărului. Efectul produs a fost de minune!... Părintele Gherman nu mai îndrăzni să iasă în lume vro două luni de zile pentru ca să scape de glumele oamenilor, iar bietul Porojan făcu pentru prima oară cunoştinţă cu sfântul Neculai din cui.

Sunt dator însă a mărturisi că amicul meu ştia să rabde suferinţele cu un stoicism antic. Nici ţipa, nici vărsa lacrimi, dar plângeam eu pentru dânsul.

În sfârşit sună ora unei despărţiri complete!... În vara anului 1834 dnul Cuénim dusese elevii săi pe malul Prutului pentru petrecerea vacanţelor. Eram în gazdă pe la casele ţărăneşti din satul X... şi ne găseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnici ca rândunelele. Între sat şi râu se ridica un buchet de copaci rari şi pletoşi, care devenise arena jocurilor noastre. Adăpostiţi la umbra lor, priveam cazacii de pe cela mal, înarmaţi cu suliţe lungi, şi când ne scăldam strigam la ei: zdraste ciolovec, ca şi când am fi salutat pe Cesar.

Şedeam într-o amiază culcat la tulpina unei răchite, crezândumă că-s Robinson Cruzoe şi aşteptând să apară de după copaci o ceată de sălbatici, când zării deodată figura lui Porojan.

— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...

— Eu, cuconaşule, răspunse Porojan. Am adus o scrisoare a boierului lui domnul Cuénim.

— Şi te-a trimis pe tine?

— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost însărcinat cu scrisoarea. Îmi era dor să te mai văd o dată, cuconaşule, pân-a nu te duce la Paris.

— La Paris? eu?

— Aşa... am auzit vorbind fetele de sus, că boierul a hotărât să te trimită la carte, tocmai în fundul lumii... şi am venit să te rog ca să mă iei cu d-ta.

— Lasă pe mine, Vasile... făr’ de tine nu mă duc, am răspuns cu siguranţă.

Însă peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plângea, de la tatul meu, care se stăpânea ca să nu plângă, de la frate, de la soră, de la mama Gahiţa, de la servitori şi am plecat, lăsând în urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umpluseră de lacrimi pentru întâia oară de când îl cunoşteam. Am plecat odată cu Alexandru Cuza, căruia norocul îi rezerva tronul României, cu vărul său, N. Docan, şi cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol în urma evenimentelor de la 1848. Conducătorul şi guvernatorul nostru era însuşi secretarul vestitului Corai, dnul Filip Furnasaki.

Cinci ani întregi am stat în Paris, cercând, după dorinţa părintelui meu, să mă pregătesc pentru studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare zadarnică, fiind contrară imaginaţiei mele vagabonde şi aplecării mele pentru literatură...

La întoarcerea mea în ţară, pe la sfârşitul anului 1839, după o plăcută călătorie prin Italia, am găsit casa părintească completă... Porojan singur lipsea, căci fugise a doua zi după plecarea mea la Paris şi nu se mai întorsese la stăpâni de frica zgardei cu coarne de fier şi mai cu seamă de groaza poliţaiului Urzică, prin mâinile căruia era obicei să treacă toţi ţiganii leneşi, tâlhari sau prea iubitori de libertate... Nu trecu însă mult timp şi el apăru în curte, căci auzise de întoarcerea mea. Dorul de mine îl făcu să înfrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusă mulţumire de a-l scăpa şi de a-l reintegra iarăşi în postul său de pitar al casei. După moartea părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui.

Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, şi bucuria lor prin o mie de sărituri deşănţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vreo trei bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice:

— Stăpâne, stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel, păcătoşii de noi?!... Ne faci slobozi?... Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?... Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?... Stăpâne, nu te îndura de noi şi nu ne depărta de mila măriei tale!

Vorbe deşarte pentru mulţimea ce intrase în paroxismul beţiei!... Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea întâi crâşmă, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc., şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău.

Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei... Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din născare şi m-am convins că pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite.

Porojan însă nu împărtăşi soarta celorlalţi ţigani. Devenit liber, el se duse să exerciteze în ţinuturi meseria lui de pitar şi în sfârşit se stabili la Piatra. Astfel ne pierdurăm din vedere ani îndelungaţi... Mi se spusese chiar că ar fi murit!...

Într-o zi, pe când şedeam la masă în umbra copacilor din grădina de la Mirceşti, zăresc un străin cu surtuc de nankin şi cu picioarele goale... Figura lui nu-mi părea necunoscută... o privesc cu luare-aminte... Ce să văd?... Porojan!... Cine poate spune bucuria mea?... Tovarăşul meu de copilărie! trăieşte! iată-l!... iată-l plângând şi sărutându-mi mâinile!... Nu ştiam ce să-i dau ca să-i fac mulţumire... Îmi venea să-l poftesc la masă; să-i propun o partidă de arşici.

După cele întâi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui, un lung şir de mizerii omeneşti, apoi se rugă să-l primesc a fi pitar la Mirceşti, zicând că voieşte să moară unde s-a născut. Am primit cu recunoştinţă, l-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am hotărât o leafă bună şi i-am gătit o odaie deosebită în ogradă. El s-a instalat şi după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului!

De-atunci l-am mai întâlnit o dată la Piatra, slăbănogit, plin de reumatisme, plecat spre pământ de aspra mână a bătrâneţii şi dezgustat de lume. Sărmanul! a părăsit-o în sfârşit, luând cu el partea aceea din tabloul social care ne arată familiile boiereşti înconjurate de servitori ţigani, precum erau casele patricienilor romani, pline de sclavi aduşi din lumea întreagă.