De mult doream a vedea portretul lui Alexandru vodă Lăpuşneanul şi, aflând că se găsea la mănăstirea Pângăraţi, mă hotărâi a face o primblare pân-acolo. Mă pornii deci într-o amiază de la Piatra, întovărăşit de doi tineri poeţi şi de un tânăr judecător, care, având norocire de a nu fi cât de puţin poet, se îngriji de viitor şi luă cu el doi harbuji groşi ca cei de Bender şi o pungă mare plină de tutun. Aceste provizii ne părură cam deşănţate pentru o primblare de două ceasuri, însă urma ne încredinţă că, în privirea mulţumirilor trupeşti, e mult mai priitor de a fi cineva judecător decât amorezul muzelor.

Ne pornirăm pe la sfinţitul soarelui, plini de veselie şi de sperare, şi, grămădiţi ca vai de noi! într-o brişcă de Braşov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite braşovence, ne scutura ca pe nişte saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede şi de albastru, priveliştea în toate părţile se arăta atât de veselă şi măreaţă, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!...

În ceasul acela nimeni dintre noi nu şi-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deşi zdruncinăturile briştii se înmulţeau cu cât ea se înainta pe pietrişul drumului de pe malul Bistriţei, cu atât creştea şi mulţumirea noastră.

Convorbirea noastră se putea asemăna fără greşeală cu un sabaş jidovesc: toţi vorbeam deodată făr-a mai aştepta răspuns şi toţi ne porneam delaolaltă la râs ca nişte nebuni, unul într-o notă scârţâitoare, altul cu un ton de bas-taille, un al treilea imitând ruladele oarecărei demoazele vădane ce are obicei a cânta prin adunări. Românii ce întâlneam stau în drum şi se uitau la noi, făcându-şi cruce, iar unii, luând pildă fără voie, trânteau nişte hohote de se răsuna câmpul. Acest lucru îmi aduse aminte de un provincial cu frica lui Dumnezeu, care, fiind întrebat la teatru de ce râdea mai tare decât toţi, de vreme ce nu înţelegea nimic, el răspunse cu nevinovăţie că râdea de râsul celorlalţi şi mai ales pentru că plătise zece lei.

Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfârşit, convorbirea noastră atât de fierbinte începu a slăbi şi se pref[...]ncet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de a încânta urechile îngereşti, dacă nu ar fi avut o deplină asemănare cu un concert drăcesc. Unul din noi suspina cu duioşie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul şi voinicescul cântec al lui Bujor: frunză verde de năgară; al treilea şuiera ca o mierlă un valţ şfăbesc şi al patrulea striga în gura mare corul dracilor din opera Robert diavolul. Această armonie, alcătuită din atâte armonii deosebite, înforma un soi de dihanie muzicală, vrednică de însemnat în analele cacofoniei.

Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot şi din cântec în cântec, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriţei. Atunci, ca şi când o putere nevăzută ne-ar fi strâns de gât, glasurile noastre se stinseră şi se f[...]ntre noi o adâncă tăcere. Câteva feţe schimbau feţe, căci Bistriţa clocotea împrejurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei, ca să ne sfârşim concertul; valurile se izbeau cu repejune turbată asupra roţilor şi clătinau trăsura ca cu o mână de uriaş; fieştecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brişca, mai ales că malul era cam departe şi bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cât însă ne înaintam, valurile clocoteau, roţile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul îndesa cu ţipetele şi cu biciul, şi Bistriţa se suia mereu! Iară noi... noi nici cântam, nici râdeam. Ştiu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.

Iată-ne pe mal dincolo; slavă Domnului! am scăpat; pare că ne răsuflăm mai lesne. Ne oprim puţin ca să se răsufle şi caii şi să ne aprindem ţigările. Următoarea convorbire naşte între noi:

-- Măi, măi, grozavă-i Bistriţa!

-- Repede apă!

-- Frică v-a fost?

-- Frică? Nicidecum.

-- Dar pare că eraţi schimbaţi la faţă.

-- N-ai văzut bine.

Pas de nu te încrede după aceasta că graiul a fost dat omului ca să-şi răstălmăcească gândul!

Ne pornirăm peste un sfert, aruncând câte o căutătură posomorâtă locului pe unde trecusem, şi ajunserăm în curând la alt vad, mai mic; însă în tot drumul acesta, ce se întinde pe malul drept al Bistriţei şi care trece prin satul numit Vaduri, ne-am arătat mult mai cuminţi în faptă şi în vorbă. Fieştecare grăia pe rând, povestind câte o întâmplare tristă sau grozavă, în care apa juca rolul cel mai însemnat. Câte înecări am ştiut, toate s-au istorisit cu un talent deosebit, mai ales că suvenirul Bistriţei era încă viu.

Acel al doilea vad l-am trecut cu o nepăsare eroică, fiindcă acum ne deprinseserăm cu primejdiile. Omul se deprinde cu toate lucrurile în lume. Cei mai vestiţi eroi au simţit un ce care semăna cu frica la cele întâi bătălii; în urmare, ni se poate ierta neliniştirea care ne-a cuprins la cea întâi luptă a noastră cu o apă atât de înşelătoare ca Bistriţa, mai ales că acea mică tulburare nu ne-a oprit nicidecum de a admira mai târziu frumosul şi măreţul apus al soarelui. Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toţi, până şi pe judecător; căci priveliştea era vrednică de a încânta sufletele cele mai adormite şi vrăjmaşii cei mai aprigi ai naturii. În dreapta noastră un lanţ de munţi, printre care Scăricica se înălţa cu mândrie; în stânga alt lanţ de dealuri îmbrăcate cu tufari sălbatici; în urmă-ne, ca o strajă depărtată, Pietricica, ce pare că păzeşte târgulPietrei, culcat la picioarele ei; în faţa noastră, un amfiteatru de alţi munţi acoperiţi cu brazi nalţi, care se zugrăveau ca o armie întreagă pe cerul înflăcărat de razele cele de pe urmă ale soarelui.

Din toate părţile tot înălţimi, şi înălţimi adevărate, care te fac şi mai mic decât eşti şi la care trebuie să te uiţi cu capul gol, pentru că-ţi cade căciula de la sineşi. Cum să nu se mire cineva! Cum să nu i se aprindă închipuirea!

Noi, în ciuda celor ce se fac că nimic în lume nu poate fi destul de frumos pentru ei, noi, zic, am găsit o mare mulţumire la privirea acelor locuri măreţe şi negreşit am strigat: mari sunt minunile tale, Doamne! dacă nu ne-am fi adus aminte tocmai atunci de un străin care, văzând şlicul unui logofăt mare, a zis tot acele cuvinte.

Acum amurgise mai de tot, caii obosiseră, şi noi începuserăm a simţi oarecare dureri prin şolduri, când sosirăm la Pângăraţi.

Preacuviosul egumen acestei vechi mănăstiri, om verde de trup şi de suflet, ne primi cu o bucurie şi cu o bunătate ce îi câştigară îndată dragostea şi respectul nostru. De-abia ne aşezaserăm în casă pe un pat lung, şi îndată ni se înfăţişă un frate purtând o tablă încărcată de chisele cu dulceţuri şi de pahare cu apă rece.

Atunci, tuspatru am zis într-un glas: binecuvântat să fie în toate veacurile acel om înţelept care a introdus în ţara noastră un obicei atât de dulce şi răcoritor! Dulceţurile, cafeaua (în felegene) şi ciubucul turcesc alcătuiesc o treime nedespărţită, care în toate întâmplările vieţii aduce mulţumire trupului şi mângâiere sufletului!

După ce sfârşirăm cu toată pompa cuvenită ceremonia numitei treimi, ne aduserăm aminte de ţelul primblării noastre şi îndată am rugat pe sf.-sa egumenul să ne arate portretul lui Alexandru vodă Lăpuşneanul.

-- Acea icoană -- ne răspunse sf.-sa -- a fost ridicată de-aici şi dusă la mănăstirea Slatina, ce este zidită tot de acel domn.

Cuvintele aceste îmi pricinuiră o tulburare întocmai ca şi când mi-ar fi picat pe cap vreun fes din cele patru care împodobesc turnurile Mitropoliei! Vrui să vorbesc, în zadar!... glasul mi se tăiase. După atâte osteneli şi primejdii, să-mi văd deodată toată dorinţa nimicită! Nu, nu-mi rămânea altă de făcut decât să... ies în cerdac, ca să mă răcoresc.

Cerul era senin; câteva stele luceau deasupra bisericii şi unele se iveau printre copacii ce acopereau vârful munţilor. O tăcere înfricoşată domnea în toată mănăstirea şi numai din vreme în vreme se auzea în vale urletul unui câine din sat sau ţipete sperioase ale unei bufniţe ascunse în râsipuri. Mă pusei pe gânduri.

Câte idei triste şi vesele trecură în câteva minute prin minte-mi! câte năluci se arătară ochilor mei şi se pierdură în întunericul depărtării!...

Tovarăşii mei veniră după mine în cerdac; visul ce mă îngâna se şterse şi ne duserăm cu toţii să vizităm chiliile călugărilor.

Ne îndreptarăm prin întuneric spre o ferestruică de-abia luminată ce se zărea în şirul chiliilor de lemn; cu cât însă ne apropiam de ea, ni se părea că auzeam un soi de geamăt slab, care se prefăcu la urmă într-o psalmodie tristă şi monotonă. Aprinşi de curiozitate, ne agăţarăm ca mâţele pe o scară ce se îndoia scârţâind sub picioarele noastre şi ne găsirăm deodată cu toţii înşiraţi pe un dulap îngust ce slujea de cerdac pe dinaintea acelor chilii.

Poziţia noastră era cu atât mai ciudată că trebuia să călcăm prin întuneric, lipindu-ne cu mâinile şi cu trupul de zid, făr-a şti unde punem piciorul; şi dacă pierdeam cât de puţin cumpăneala, negreşit că am fi făcut până jos un salto mortale foarte vătămător capetelor noastre; în sfârşit, găsind o uşă deschisă lângă noi, am dat năvală înlăuntru, făr-a mai zice după obicei: blagosloveşte, părinte.

Călugărul ce şedea în acea chilie era un om ca de şaizeci de ani, cu barba albă şi lungă până la brâu; el ţinea într-o mână o psaltichie veche şi afumată, şi în cealaltă, o pereche de metanii de lână neagră. Faţa lui brăzduită de vreme şi de patimi vădea în el un suflet ce a fost tulburat de dureri; însă în toată persoana lui era zugrăvită o sfinţenie măreaţă ce îi da un aer de profet.

Un pat de scânduri acoperit cu o cergă roasă, un scaun cu trei picioare şi o masă pe care se vedea o cruce săpată de lemn, două prescuri şi un ceaslov alcătuiau tot mobilierul acelei chilii luminate de razele unui mic jăratic şi ale unei mici lumânări de ceară galbenă. Însă lucrul cel mai curios de însemnat în acel simplu locaş era un pistol vechi şi ruginit ce sta spânzurat la perete deasupra patului. Îl luai în mână, mă uitai la el cu mirare şi nu mă putui opri de a râde, întrebând pe călugăr dacă ţinea acea armă pentru tâlhari? Călugărul se posomorî şi îmi răspunse cu glasul schimbat:

-- Ba nu, fiule, nu-l ţin pentru tâlhari, pentru că tâlharii n-au ce căuta la mine; dar îl păstrez ca un lucru ce a pricinuit toată nenorocirea vieţii mele!

Auzind aceste cuvinte, ne-am apropiat toţi de călugăr. El îşi lăsase capul pe piept, şi două lacrimi îi curgeau pe obraz. L-am rugat să ne tălmăcească vorbele lui, şi el, după o scurtă tăcere, îşi scutură capul ca să alunge ideile triste şi zise:

-- Acum or fi mai douăzeci şi doi de ani, pe vremea când au intrat turcii în Moldova ca să dea goană volintirilor, eu eram vânător de munte şi pot zice fără fală că în tot ocolul Bistriţei nu se găsea alt român mai verde şi alt chitaş mai sigur decât mine.

Atunci să mă fi văzut când mă iveam pe vârful unui munte cu pletele-n vânt, cu pieptul gol, cu faţa rumenă şi cu durda pe umeri!

Toţi care mă cunoşteau nu mă chemau altfel decât Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor. Atunci să mă fi văzut când dam de urma unui cerb, sau a unui urs, cum săream din stâncă în stâncă, pe la guri de prăpăstii adânci; cum intram singur fără frică în vizunia fiarelor sălbatice. Acum însă nu sunt de nimică; capul mi s-a făcut alb, puterile mi-au slăbit şi aştept moartea din zi în zi, din ceas în ceas. Facă-se-n voia Domnului! Călugărul îşi făcu cruce. La 1821 eu mă însurasem şi trăiam mulţumit de soarta mea. Nevasta-mi era cea mai frumoasă femeie de la munte; pare că o văd încă, după atâţia amari de ani, cu părul ei negru ca pana corbului şi lung pân' la călcâie, cu ochii săi muri şi veseli, cu faţa ei albă, cu trupul său nalt şi mlădios. Sărmana Elenuţă, sărmana Elenuţă!... cum îi râdeau ochii când mă zărea pe deal, întorcându-mă acasă cu vânatul de-a umeri! cum alerga ea degrabă înainte-mi ca o pasăre voioasă! cât îmi creştea mie inima-n piept auzind glasul ei! Dumnezeu s-o ierte, căci bune zile am petrecut cât am trăit cu dânsa.

Călugărul, zicând aceste, ţinti ochii în jos şi stătu puţin afundat în gânduri; tot trupul lui părea împietrit; numai buzele i se mişcau, şi, din vreme în vreme, pronunţa cu un glas slab: ,,bune zile, bune zile". În sfârşit, el se trezi şi sări deodată pe picioare, tulburat, aprins; părul i se zburlise pe cap, mâinile-i tremurau, muşchii obrazului i se încordaseră.

-- Într-o zi, răcni călugărul, iată că mă întorc acasă de la vânat şi găsesc casa pustie; caut, strig nevasta... nimeni; ies afară, mă duc la vecini s[...]ntreb; casele lor, ca şi a mea, erau părăsite.

Alerg ca un nebun în toate părţile, chiui prin munte... muntele singur îmi răspunde. În sfârşit, dau peste un biet cioban care îmi spune că pe la amiază au trecut prin sat o mână de turci. Atunci, inima m-a povăţuit, mă arunc turbat pe urmele cailor, ajung într-o dumbravă pe malul Bistriţei, şi deodată aud răcnetele nevestei mele. Sărmana se zbătea cu desperare în braţele unui turc nelegiuit!... Într-o clipă, făr-a şti ce fac, slobod puşca şi văd păgânul zvârcolindu-se în sânge. Ceilalţi trei tovarăşi ai lui sar la iartagane, dar nu le dau vreme, ci mă izbesc între ei ca un leu turbat şi fac proaşcă cu stratul puştii. Pe care-l ajungeam, era mort! Pare că-i văd tuspatru lungiţi la pământ, unul cu fălcile strămutate, altul cu capul sfărâmat! Priveam la ei cu o mulţumire crudă, râdeam ca un nebun şi strigam în gura mare: am ucis păgânii!... dar mă înşelam; toţi nu muriseră; unul din ei era numai ameţit.

Trei zile după acea întâmplare, mă găseam cu nevasta în căsuţa mea. Afară era un întuneric de nu-ţi puteai zări mâna; nici o stea nu strălucea pe cer şi bătea un vânt rece, care şuiera printre crăpăturile uşii. Elenuţa era îngrijită, şi din vreme în vreme îşi făcea cruce. Eu însumi mă simţeam neliniştit, căci o presimţire urâcioasă mă tulbura. Deodată, auzii în depărtare urletul unui lup şi nechezarea speriată a unui cal. Luai degrabă puşca şi vrui să ies, însă Elenuţa mă opri, zicându-mi: nu te duce, bărbate, nu te duce că-mi vesteşte inima a rău; nu mă lăsa singură. Dar eu n-am ascultat-o şi am ieşit. Ah! blestemat să fie ceasul în care am trecut pragul uşii! căci de şedeam acasă nu mi s-ar fi întâmplat ceea ce vă povestesc eu acum.