Teșcureni este un sat şi comună din raionul Ungheni. Teșcureni este unicul sat din comuna cu același nume. Localitatea se află la distanța de 29 km de orașul Ungheni și la 92 km de Chișinău. La recensămîntul din anul 2004, populaţia satului constituia 1109 oameni. Satul Teșcureni a fost menționat documentar în anul 1797.
Read moreBalta-albă
Dlui I. Bălăceanu
Într-o seară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi prieteni, toţi lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi de ciubuce mari, care produceau o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui paşă. Afară cerul era învelit de nori vineţi, care se spărgeau deasupra Iaşului, cu gând de a-l spăla de glod şi de păcate; dar în zadar ei îşi vărsau sudorile!... Eforia nu încuviinţase proiectul lor!
Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient.
-- Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine că, pân-a nu veni în ţările d-voastră, nici nu prepuneam că se află în Europa o Moldavie şi o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi ale lumii şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută.
-- Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine ştie dacă pân-în sfârşit nu-i fi pus în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări!
-- Domnilor, adăugă străinul râzând, vă înştiinţez că, de-oi mai şedea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, sălbaticii ce-or vroi să mă prefacă în friptură nu or găsi pe mine decât pielea şi oasele. Cu toate aceste, pân-a nu mă face jertfa descoperirii mele, daţi-mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea.
Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, precum ştiţi, s-a făcut astăzi de modă, am ajuns bun sănătos la Viena; şi de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî Dunărea pân-în Marea Neagră, făr-a mă opri nicăieri.
Cred că nu e nici unul din d-voastră care să nu fi făcut voiajul Dunării şi să nu se fi mirat ca mine de sălbatica frumuseţe a malurilor acestui râu între Banat şi Serbia. E de prisos dar să vă mai vorbesc de acei munţi plini de peşteri adânci şi înveliţi cu păduri vechi, precum şi de Porţile-de-Fier, şi de Turnul-Severinului, şi de rămăşiţele podului lui Traian.
Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei şi mă apropiam de ţările d-voastră, curiozitatea mea creştea. În toate părţile vedeam o altă lume, pe care nici o visasem. Din toate părţile auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţelegeam ce însemnau acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţească şi până în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Europei.
În sfârşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pământul ce se vedea de-a stânga noastră se numea Valahia şi că era locuit de un neam de oameni cu totul străini de naţia otomană!... Să vă spun mirarea mea la această descoperire e peste putinţă! Atâta numai voi mărturisi că, de aş fi avut atunci sub mână pe profesorul meu de geografie, l-aş fi aruncat în Dunăre!
Din ceasul acela mă simţii cuprins de un dor nemărginit de ştiinţă şi hotărâi a studia cu de-amănuntul această ţară necunoscută mie şi acel neam de oameni atât de nou pentru mine. În urmare, ţineam necontenit privirile mele pironite pe malul stâng al Dunării, cu sperare de a zări ceva care să-mi înmulţească cunoştinţele asupra Valahiei; dar se vede că această provincie vroia să mă pedepsească, căci ea nu-mi arăta altă decât şesuri pustii ce se uneau cu cerul în depărtare.
Din vreme în vreme însă zăream câte o fiinţă rătăcită pe acele câmpii fără margini sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam înţelege de departe dacă acea fiinţă era om şi dacă acele locuinţe primitive formau un sat. Îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vânturat de cârduri de fiare sălbatice şi de oameni pribegi ca în sânul Africii... Râdeţi, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de geografie!
Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru de a mă rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei. Speram să intru într-o viaţă nouă şi plină de întâmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase şi a cetelor de hoţi ce gândeam că aş întâlni în calea mea. Îmi încărcai deci pistoalele şi sării din corabie pe pământ, cu gând de a răsturna jos pe cel întâi valah ce s-ar înainta spre mine... Nici unul din oamenii adunaţi pe mal nu mă b[...]n seamă, şi, în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul francez din Brăila, care, cunoscându-mă de compatriot, mă pofti la dânsul acasă.
La consulat se aflau adunaţi mai mulţi străini care vorbeau cu mare entuziasm de o baltă făcătoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vro câţiva ani, şi care se numea Balta-Albă.
După zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se găseau acum împrejurul acelei bălţi şi se lecuiau, văzându-i cu ochii, de tot soiul de patimi. În acel izvor de tămăduire orbii câştigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bătrânii puterile! ş.c.l.
Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul să-mi înlesnească vreun chip de a mă duce îndată la Balta-Albă, şi, peste o jumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. Îmi luai un sac de drum şi mă coborâi iute în uliţă.
Când acole, ce să văd?... În loc de malpost sau de diligenţă, o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu spiţele stricate.
Patru cai mici, numai oasele şi pielea, pe care erau săpate urme adânci de bici, şi un om sălbatic, bărbos, zdrenţăros şi înarmat cu un harapnic lung de un stânjen!... Acesta era echipajul meu!
Rămăsei încremenit la o aşa de ciudată privelişte, dar consulul ce se coborâse după mine începu a râde şi, încredinţându-mă că acela era chipul de a călători în Valahia, mă îndemnă a mă sui în căruţă.
-- N-ai grijă, adăugă el; cu trăsura aceasta primitivă şi cu caii aceştia care seamănă mai mult a nişte mâţe postite vei face un drum de care ţi-i aduce aminte cât vei trăi. Ţine-te bine, însă!
Primii aceste sfaturi ca o glumă din partea compatriotului meu şi, clătinând din cap, drept semn de îndoială, mă aruncai în cutie, strigând la postaş: allons!
Deodată căruţa fugi de sub mine ca un şarpe! iar eu, făcând în aer o tumbă neaşteptată, mă trezii pe pavea. Ce se întâmplase? nu ştiu. Atâta numai îmi aduc aminte că, în vreme cât m-am sculat din colb, ameţit şi zdruncinat, echipajul meu se făcuse nevăzut.
Consulul îşi ţinea şoldurile de râs, şi oamenii din uliţă, care fuseseră faţă la această întâmplare comică, ziceau hohotind: neamţo dracoli.
Peste zece minute căruţa veni înapoi ca să mă ia de a doua oară. Postaşul se zbuciuma de râs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, încât mi se părea că şi roţile râdeau scârţâind de mine!
Mă urcai în sfârşit de iznoavă pe cuibul acel de fân; dar astă dată mă apucai cu mâinile ţeapăn de căruţă: Allons.
-- Alon, domnule! strigă postaşul şi, înţepenindu-se în scări şi chiuind ca un furios, şi pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bombă.
Ce să vă spun, domnilor?... De când sunt nu mi-am închipuit o alergare aşa de infernală, un lucru atât de original!
Într-un nor de colb ce zbura pe faţa pământului, caii alergau ca şi când ar fi intrat dracul într-înşii; căruţa fugea încât nu mai avea vreme să scârţâie; roţile se alungau, săltând din hopuri în hopuri şi azvârlindu-mă în sus ca pe o minge; surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea câmpii; iar eu... dacă mi-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mâna de trăsură şi s-o bag în buzunarul cu pistoalele, aş fi intrat într-un păcat, negreşit. Un vârtej grozav mă cuprinsese în sânul acelui steplechasse diavolesc; ochii îmi ieşeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, şoldurile mă dureau, dinţii îmi clănţăneau, urechile îmi ţiuiau; şi de câte ori mă văitam la vreun hop mai adânc, de câte ori strigam: ai, ai! postaşul îmi răspundea: hai, hai, domnule! şi bătea caii din nou, şi chiuia încă mai sălbatic, şi căruţa fugea încă mai iute, şi eu ameţeam încă mai tare.
Deodată, cum ne coboram pe o costişă, şăuaşul se poticni; roata de dinainte se izbi de el în repejune şi se sfărâmă pe loc; iar căruţa, răsturnându-se cu mine şi lăsându-mă lat în mijlocul drumului, lângă bietul cal ce-şi sclintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roţi şi cu postaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului.
Această de pe urmă întâmplare mă făcu să blestem impresiile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi, fără a socoti tot colbul ce înghiţisem, durerile ce câştigasem în tot trupul şi mai ales perspectiva ce-mi rămânea de a sta pe jos, singur, în câmpiile acele pustii! Toate aceste împrejurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aş fi mâncat atunci cu mare mulţumire carne de valah!
Stam în drum lângă nenorocitul şăuaş care zăcea la pământ şi mă gândeam ce o să mă fac, încotro să-mi îndreptez picioarele? pentru că de jur împrejurul meu nu zăream altă decât şesuri goale!... Când mă trezii iarăşi cu postaşul lângă mine. El nu păţise nimic, pentru că, precum v-am spus, se aninase de coama lăturaşului când i se poticnise calul.
Cătam la dânsul, întrebându-l prin semne ce avea de gând să facă? dar el, bodogănind din gură ca un urs supărat şi apăsânduşi căciula pe ochi cu mânie, se descinse de brâu, legă cu el spiţele roţii celei stricate şi o aşeză la locul ei; pe urmă, scoţând şaua din spinarea calului celui căzut, o puse pe lăturaş şi, mai adăugând vro câteva noduri la frânghiile ce slujeau de hamuri, încălecă şi-mi făcu semn să mă sui în căruţă.
Ce puteam să fac?... Mă urcai de iznoavă, cu capul plecat ca un osândit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, şi pornii iarăşi în fuga mare, deşi căruţa nu mai avea decât trei roţi şi jumătate, deşi postaşul nu mai avea de bătut cu harapnicul decât trei cai, adică doi înainte şi unul la oişte, pe care el era călare. Cât pentru nenorocitul dobitoc ce-şi sclintise piciorul, el rămase singur în urma noastră, neavând altă mângâiere decât cuvintele ce-i zise postaşul când se despărţi de dânsul, adică: mânca-te-ar lup!
Soarele acum asfinţise, şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer, întocmai ca nişte privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uitau cu ochii strălucitori la mine şi asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznaşă comedie de pe faţa pământului. Şi astfel îmi vuia capul din pricina zdruncinărilor ce sufeream, că mi se părea că aud din vreme în vreme un hohot lung şi răsunător deasupra capului meu!
Cu toate aceste, târziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei bălţi late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postaşul mă întrebă prin semne unde să mă ducă?
Eu, care credeam că Balta-Albă era numele unui târg, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, îi răspunsei: ŕ Balta-Alba. Şi mărturisesc că în acest răspuns erau cuprinse toate sperările mele: sperarea de a scăpa de salturile mortale ale căruţei; sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic ş.c.l. Uitasem acum că mă găseam într-o parte a lumii în care, cu câteva ceasuri mai înainte, visasem lupte cu sălbatici şi cu fiare răpitoare.
Încă o fugă bună de cal şi am sosit într-un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostârci.
Forma bizară a acelor locuinţe, printre care se înălţa o mulţime de cumpene de fântâni, ca nişte gâturi de cocoare uriaşe; urletul câinilor ce alergau pe sub garduri; ciocănitul berzelor care-şi dau capul pe spate la razele lunii şi, într-un cuvânt, amestecul acela de umbră şi de lumină, care da lucrurilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume. Când mă trezii însă din acea uimire plăcută, mă văzui singur în mijlocul unei pieţe neregulate şi pline de spini. Postaşul îmi descărcase bagajul lângă mine şi se făcuse nevăzut cu căruţă cu tot.
Închipuiţi-vă, domnilor, poziţia mea. Străin, într-un colţ de pământ necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici ţipenie de om, înconjurat de vro douăzeci de câini, care vroiau numaidecât să afle ce gust are carnea de francez, neştiind nici limba, nici obiceiurile locului! Închipuiţi-vă toate aceste împrejurări pe capul unui om şi mă veţi crede lesne dacă v-oi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată se pref[...]ntr-o grijă, vară primară cu spaima.
Fiind însă cu ţelul meu, venind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele, îmi făcui drum cu băţul printre claia de câini ce îmi aţinea calea şi mă hotărâi a-mi căuta, eu singur, vreo ospeţie. Pornii deci prin sat, ţinându-mi sacul de drum într-o mână şi având drept tovărăşie un escadron de câini, ce-mi arătau dinţii lor ascuţiţi, ca dovadă de plăcerea ce ar fi avut a-i înfige în mine.