De multe ori am călătorit pe mare şi de câte ori m-am depărtat de marginea pământului am simţit în inima mea deşteptându-se un dor fierbinte de familie şi de patrie. În cele dintâi momente ale plecării, mă cuprinde o jale adâncă ce îmi aduce descurajare în suflet şi o presimţire dureroasă ce mă face a crede că nu voi mai vedea ţărmurile şi fiinţele iubite mie, dar în curând vântul răcoritor al mării, legănarea molatică a corăbiei şi întinderea orizontului îmi schimbă şirul ideilor şi îmi insuflă o mulţumire nespusă. Atunci îmi pare că mă prefac într-o nouă fiinţă, că toate puterile-mi sufleteşti se măresc şi că mă aflu în adevăratul element al naturii mele.

Nemărginirile cerului şi ale mării între care mă găsesc dau aripi închipuirii mele şi o îndeamnă să se rătăcească în spaţiile lor.

Atunci, ca o pasăre voioasă, ea se înalţă în seninul cerului, zboară peste hotarele orizontului, se cufundă în noianul mărilor şi cearcă a descoperi în depărtare plaiuri necunoscute şi a pătrunde tainele ascunse în sânul valurilor.

Rare mulţumiri în lume pot fi de măsura acelei nepreţuite mulţumiri ce gust la începutul călătoriilor pe mare, când mă simt aruncat afară din calea obişnuită a vieţii!

Vaporul se înaintează cu repejune spre apus şi în urmă-i ţărmurile Franţei, oraşul Marsilia şi castelul de If, ce se ridică pe o înălţime aproape de el, par a se cufunda treptat în mare. Nu se mai zăreşte în fundul orizontului decât un nor lung şi îngust, care se face nevăzut. Soarele se culcă ca o bombă înflăcărată, ce ar cădea şi s-ar stinge în valuri; razele lui lunecă pe faţa apei şi se retrag, lăsând lumea în stăpânirea nopţii. În curând stelele se arată ca o ninsoare de diamanturi, şi marea, pierdută în întuneric, ia o privire îngrozitoare.

Mii de gânduri mă împresoară în timpul amurgului, când natura-ntreagă se acoperă cu o haină fantastică; mii de visuri vin de mă îngână cu-ale lor poetice ademeniri, şi, printre gânduri şi printre visuri, ţara mea se arată mie ca o mamă iubitoare ce mă cheamă la sânul ei.

O! ţară iubită, o! raiul meu drag,

Oriunde voi merge, prin lume pribeag,

De scumpa-ţi icoană eu sunt însoţit,

De glasul tău dulce sunt gingaş uimit.

Mă primblu singur pe podul vaporului, cumpănindu-mi pasurile după legănarea lui şi petrecând în minte-mi toate scenele interesante ale vieţii mele de călător: scene vesele din Franţa, scene poetice din Italia, scene pitoreşti din Orient, care alcătuiesc albumul suvenirelor mele. Şi acea primblare singuratică s-ar prelungi poate pân-în zori, dacă glasul lui sir Angel, tovarăşul meu de drum, nu m-ar deştepta din vis.

Mă cobor în salon, unde căpitanul mă aşteaptă cu un vas de punci înflăcărat pe masă.

-- Vină lângă mine, îmi zice sir Campbel; vină, domnul meu, să bem împreună în fericirea voiajului nostru. Domnul Angel mi-a istorisit cum aţi făcut cunoştinţă bând apă sărată... Eu doresc să legăm cunoştinţă bând punci.

-- Acest chip de a face cunoştinţă este mult mai plăcut decât celălalt, domnule căpitan, şi vreau să-ţi probez că ştiu a-l preţui. Zicând acestea, mă pun pe un scaun lângă căpitanul, care, înarmat cu o lingură de argint, aţâţă para romului cu un talent de om foarte ispitit în asemine îndeletnicire. Angel se aşează în faţă cu mine şi aruncă din vreme în vreme galeşe căutături asupra băuturii ce se pregăteşte.

-- Ştiţi -- ne întreabă el -- care ar fi cea mai minunată şi mai măreaţă privelişte din lume?

-- Care?

-- Priveliştea oceanului întreg schimbat într-un vas nemărginit de punci înflăcărat.

-- Cu adevărat! răspunde Campbel. Ideea d-tale îmi aduce aminte de serbarea unei nunţi din India, în oraşul Singapur. Lordul E..., care este avut cât şapte milionari, se însurase cu fata unui nabab şi, în noaptea nunţii lui, el prefăcuse toate bazinurile din grădina palatului său în vase de punci. Cine n-a văzut acea luminaţie fantastică, n-a văzut nimică! Toţi locuitorii din Singapur au închinat în noaptea aceea pentru fericirea tinerilor căsătoriţi, şi nici unul nu s-a putut întoarce acasă teafăr.

-- Îmi aduc şi eu aminte de o luminaţie fantastică în soiul acelei de care vorbeşti, domnule căpitan. Am văzut-o în Italia, pe vârful munţilor Apenini; însă asta-i o istorie lungă, şi punciul d-tale nu ne iartă de a pierde vremea în povestiri.

-- Din contra; punciul se îmbunătăţeşte prin farmecul conversaţiei. Spune dar istoria d-tale, domnule, căci nouă, marinarilor, nimic nu ne face mai mare plăcere decât povestirea întâmplărilor de călătorii, începe, şi vă promit că voi povesti şi eu o întâmplare foarte comică ce a avut o mare înrâurire asupra vieţii mele şi a fost chiar cauza ce m-a îndemnat a îmbrăţişa cariera de marinar.

-- Iată dar că încep: