Aveam 19 ani când ieşii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopţi visând plăcerile lumii şi descriind în versuri înfocate nesăţioasele dorinţe ce mă munceau. Eram, precum ştiţi, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite şi de prezumţie fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută şi o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.

Iar de sunteţi curioşi a avea o idee de persoana mea la acea epocă... închipuiţi-vă un butuc uscat, înfipt pe alţi doi butuci cioturoşi, ce purtau prin contrabandă numire de picioare: adăugaţi de o parte şi de alta ale trupului două braţe lungi, care se legănau şi bălăbăneau în toate părţile; puneţi pe umerii lui un lucru rotund sub nume de cap, cu părul lins pe tâmple, cu urechile stacojii şi cu plete în floarea morcovului degerat... şi astfel veţi avea portretul daghereotip al căpitanului Campbel, ce are acum plăcere de a călători cu d-voastră. De atunci m-am schimbat mult... dar atunci mai aveam şi nenorocirea de a fi nepotul unui moş, care prin slăbiciunea lui de rudă pregăti o crudă lovire amor-propriului meu.

El era cel mai bun şi cel mai onorabil om din lume, dar avea un defect grozav! Mă iubea cu o aşa de mare orbire, încât mă socotea un geniu ca lord Byron şi frumos ca un Adonis. La orice cuvânt rosteam, moşul meu cădea în admirare nemărginită şi mă încredinţa că numele meu era menit a face epocă în secolul acesta; el mai adăuga că toate inimile femeieşti din Englitera, precum şi de pe continent aveau a se înflăcăra şi a se topi după mine.

Într-o dimineaţă, iubitul meu moş intră în apartamentul meu cu un aer misterios.

-- Campbel! îmi zise el, bucură-te! Ai făcut fără ştire o conchetă!...

-- Cum?... întrebai plin de mirare şi de mândrie.

-- Ai aprins sufletul frumoasei ledi V.

-- Ce zici? Ledi V. nu m-a văzut niciodată.

-- Dacă nu te-a văzut cu ochii capului, te-a văzut cu ochii sufletului! zise bătrânul cu o zâmbire triumfală.

-- Nu te înţeleg bine, iubitul meu moş.

-- Vreau să zic că a citit minunatele produceri ale geniului tău, şi acum ea visează cu dragoste la autorul lor.

-- Bine, dragul meu unchişor, de unde şi până unde poeziile mele au ajuns în mâinile frumoasei ledi V. ?

-- Eu i le-am dat!

-- Dacă-i aşa... spune-mi, te rog, cum ai aflat că ea mă iubeşte?

-- Nu vreau să-ţi spun alta decât să te găteşti ca să mergem deseară în adunarea ce ledi V. a hotărât înadins să dea astăzi, pentru ca să aibă prilej de a face cunoştinţa ta.

Zicând acestea, moşul meu ieşi de la mine, aruncându-mi o căutătură expresivă, care voia să zică: O! scumpul meu Campbel! ai să întreci şi pe Lovelas, şi pe Don Juan, şi pe toţi cei mai vestiţi biruitori de inimi femeieşti! Nu am nevoie să vă descriu simţirile diverse ce se deşteptară în mine la o veste atât de interesantă; voi spune numai că, prin un efect comic al mândriei ce mă cuprinsese, sprâncenele mi se ridicaseră de două degete, capul mi se plecă înapoi pe spate şi, în această poziţie maiestoasă, toţi ceilalţi oameni mi se păreau pitici.

-- De vreme ce sunt iubit de o ledi atât de nobilă şi frumoasă (îmi ziceam cu mulţumire), se înţelege că sunt demn de a fi iubit; şi dacă sunt demn de a insufla aşa pasiune, se înţelege că negreşit am multe şi mari merite personale!

În adevăr, ledi V. avea pentru mine, pân-a nu mă cunoaşte, o admirare ce s-ar fi putut lesne schimba într-un amor înflăcărat.

Romantismul vărsat cu îmbelşugare în versurile mele şi, mai ales, laudele ce-i făcuse moşul meu de persoana mea exaltaseră închipuirea sa. Ea îmi adresa în taină cele mai drăgălaşe visuri ale sufletului său, căci sufletul ei mă împodobise cu toate darurile cereşti. Pentru ledi V., eu trebuia să fiu o fiinţă fragedă, cu părul aurit, cu ochii albaştri ca cerul Italiei, cu faţa palidă şi melancolică, şi zău! nu sunt sigur că nu i-am apărut câteodată sub forma unui înger înaripat şi zburând pin văzduh cu o liră de aur în mână.

Amorul e un zugrav ce are mania să facă portreturi mincinoase.

Ledi V. fusese măritată, la vrâstă de 16 ani, cu un om care putea să-i fie tată şi care o nenorocise, cât au trăit, prin caracterul său aspru şi nemulţumitor. Ea încă nu se îndulcise de fericirile lumii, şi inima sa, însetată de dragoste, era ca o floare lipsită de căldura soarelui...

Această figură de retorică e veche, domnilor, de când retorica... dar ceea ce-i mai adevărat şi decât dânsa este că ledi V. era de o minunată frumuseţe şi că, deşi au trecut 20 de ani de atunci, totuşi îmi aduc aminte de ea cu o dulce bătaie de inimă. Domnilor!... cine vrea să închine cu mine în sănătatea frumoasei ledi V.?

Zicând aceste, căpitanul Campbel ridică păhărelul său de punci şi, salutându-ne după moda englezească, îl deşartă şi apoi urmează aşa cu povestirea:

Cum veni seara, mă îmbrăcai cu haine noi, după cum se purtau pe atunci. Îmi pusei un frac cu cozile lungi până la călcâie; pantaloni strâmţi şi scurţi până la glezne! jiletcă galbenă cu flori late, cusute pe ea; guler crohmolit şi vârtos, care îmi gâdila urechile; şi, ascunzându-mi mâinile într-o pereche de mănuşi verzi, mă pornii cu moşul meu spre otelul ledii V.

Până atunci nu fusesem niciodată în adunări mari, şi măcar că moşul se extazia dinaintea toaletei mele, eram tulburat fără voie. Mulţumirea şi sperarea măgulitoare ce simţeam, gândind că aveam a mă înfăţişa unei persoane care mă iubea, erau amestecate cu o presimţire neînţeleasă, ce amorţea săltările bucuriei mele; şi ideea de a mă g[...]ntr-o societate numeroasă, compusă de cele mai elegante dame din Londra şi din cei mai faşionabili gentelmeni, îmi cauza o sfială foarte nesuferită. Nu ştiam cum trebuia să mă prezent stăpânei casei şi ce să-i zic când m-a recomanda moşul meu.

Prin urmare, îmi închipuii un dialog între ledi V. şi mine şi alcătuii în minte-mi o sută de întrebări şi de răspunsuri nimerite, încât, sosind la otelul acestei dame, suii scările cu hotărâre de a-i rosti fraza următoare: Ladi! de mult căutam prilej de a avea norocire şi onor a fi recomandat unei persoane atât de distinse, ale cărei înalte simţiri se unesc cu o frumuseţe rară şi poetică, pentru ca să compuie un înger rătăcit pe faţa pământului spre fericirea omenirii!...

Acest compliment de colegian era menit, după socotinţa mea, să producă un efect minunat, căci, la vârsta de 19 ani, noi credem că meritul unui compliment stă în lungimea lui.

Când se deschiseră uşile salonului, mă apucă un soi de ameţeală, care mă făcu să rămân înfipt pe prag. Salonul era plin de lumină, de flori, de cordele, de diamanturi, de zâmbete fermecătoare şi de figuri vesele şi plăcute, care cu toate înotau în acel fluid magnetic ce pluteşte în atmosfera unui bal. Ledi V. se găsea în fund pe o canapea de stofă argintie; trebuia dar să trec prin tot salonul, pentru ca să mă apropii de ea şi să-i fiu prezentat. Atunci simţii toate încheieturile mele slăbind, ca şi când m-ar fi pătruns o scânteie electrică; aş fi iubit mai bine să trec printre gloanţele a două armii duşmane decât prin mijlocul grupelor de dame şi de cavaleri împrăştiate în dreapta şi în stânga.

Nimic nu este mai greu pentru un tânăr de 19 ani decât de a se prezenta bine într-un salon şi a înainta cu un pas sigur, fără a da motive de observări ironice persoanelor străine. Dacă se întâmplă să fie neîndrăzneţ, amar de el!... ii pierdut. Uimirea lui se face într-o clipă subiectul favorit de luare în râs al tuturor celor ce n-au decât un spirit râzător. Închipuiţi-vă dar în ce poziţie falsă mă găseam eu: semănam cu un lup într-o claie de zăvozi.

Moşul meu mă luă de mână, mă trase după el de-a lungul salonului şi, adresându-se ledii V., mă prezentă el după toate formele uzitate. Frumoasa ledi V. se îngălbeni, auzind numele meu, şi îmi zise cu glas tremurător:

-- Sir Campbel, sunt prea fericită de a primi în adunarea mea un tânăr poet de un talent aşa de frumos ca al d-tale.

La aceste cuvinte mă tulburai cu totul; salonul începu a se învârti împrejurul meu şi îmi aduc aminte că rămăsei cu trupul plecat înainte, cu ochii ţintiţi pe parchet şi mormorăsind din buze câteva cuvinte din complimentul ce pregătisem. ,,Ledi! simţirile trupeşti şi frumuseţea înaltă... care m-au făcut... să doresc de multă vreme... pentru fericirea omenirii... de a mă înfăţişa... alcătuiesc un înger..."

Nu putui zice mai departe, căci sângele mi se suise în cap şi îmi ţiuiau urechile grozav. Moşul meu mă trase de cozile fracului şi îmi şopti ca să-mi ridic capul. Tocmai atunci ledi V. se cam plecase înainte pentru ca să dea nişte ordine unui lacheu ce adusese o tabla cu limonadă. Când vrui să urmez sfatul moşului meu, lovii cu nasul în fruntea frumoasei ledi V., şi o lovii astfel de tare, încât sărmana femeie căzu pe canapea, jumătate ameţită.

Această tristă întâmplare adună îndată pe toţi lângă ledi V. şi mă făcu să salt înapoi cu înfiorare, ca un om ce, din greşeală, ar fi împins pe altul într-o prăpastie. Din nenorocire, lacheul cu tablaua de limonadă se găsea tocmai din dosul meu, şi mişcarea mea îl lovi peste mâini. Paharele atunci începură a juca polca, a s[...]n sus, a se răsturna zângănind, şi multe din ele se vărsară pe rochiile damelor!

Era să nebunesc!... din toate părţile se ridicau ţipete şi plouau ocări asupră-mi; damele nu ştiau cum vor şterge petele de limonadă de pe toaletele lor şi se uitau la mine cu ochi de pantere furioase, cavalerii păreau gata să se arunce ca să mă sfâşie; moşul meu, sărmanul! alerga de la unii la alţii, cerând iertare pentru greşeala mea, şi numai ledi V. semăna pătrunsă de milă pentru poziţia mea atât de critică!

Cât pentru mine, turbat de ruşine, mă aruncai ca un nebun printre dame şi cavaleri împingând pe toţi, călcându-i pe picioare făr-a mai cere pardon, mă trântii cu desperare pe un jilţ, în colţul salonului, dar răsării îndată cu înfiorare, căci simţisem ceva plesnind pe jilţ şi dând un sunet jalnic.

Ghiciţi, domnilor, ce era?... Bucăţile zdrobite ale unei ghitare, pe care mă trântisem fără a o zări. Nenorocitul instrument sta acum lăţit ca o turtă, cu toate strunele sale rupte!

Dacă aţi văzut vreodată un chip de idiot, vă puteţi imagina aerul dobitocit ce se tipări pe faţa mea la acea privelişte. Toate simţirile, toate ideile mă părăsiseră; mă prefăcui în statuie.

Salonul vuia de hohote aţâţate prin luarea în râs a adunării.

-- Iată un poet plin de melodie! zicea un tânăr gentelmen, arătându-mă la dame.