O, fântână misterioasă, ce din sânul istui munte
Reverşi apă, foc şi aer, noapte, zi, fără de paos,
Înaintea la tot omul umelită pleacă frunte,
Că pe Cela vede-n tine ci-urzi lumea din haos.

Prin a sa filantropie căpătat-ai o putere
Care vindecă de patimi stolul cel nenumărat
De fiinţe suferinde ce din ambe emisfere
În ist an, ca din vechime, la tine s-a adunat.

Piatra care te încinge, codrul care te-ncunună,
Aburii de ambrozie de-nmiite giune flori,
Lin seninul a naturei, armonia ce-n giur sună,
Toate-nvie un lânged cuget şi-s balsami vindecători.

Toţi ce prin a ta putere a simţit a ta minune
Depun ţie mulţumire, vânta l-al tău Urzitor;
Între mai frumoase imne şi ist vers român răsune
Sacrificii umelite unui simţ cunoscător!

Karlsbad, iulie-august 1855-61