Între timpul vechi ş-acuma, oare cine nu-nţălege
Că e mare diferire la nărav, la gust şi lege?
Plin de gară şi proţesuri neastâmpăratul om,
Astăzi pentru milioane, dar atunce pentr-un pom.
Ca femeia-atunci şi zâna
Să se laude au voit,
De aceea s-au sfădit
Iuno, Venus şi Atina.
Pentru asta, la un munte, care Ida se numea,
Unde Paris, păstor tânăr, turma sa de oi păştea,
Au venit pe-ascuns tustrele,
Ca să giudece pre ele
Şi la mai mândră femeie
Dorit pomul ca să deie.
Deci l-acela păstorel,
Tânăr, blând şi frumuşel,
Toate zânele jaluze
Se ruga prin ochi şi buze.
Una minte-i giuruia,
Alta averi i hărăzea,
Iar a treia mult favor
La frumuseţă şi l-amor.
Abia Paris au ochit
Pe-ntriita cea minune,
Avere-au dispreţuit,
N-au voit înţelepciune,
Ce frumuseţei pom au dat.
Însă azi,
Un aşa caz
În alt feli s-au giudecat,
Nu-ntre munţi, c-acel cioban,
Ci şezând pe un divan;
Paris, de modernă lume,
Care-noată în parfume,
Vede-ntrând la el trii zâne,
D-osăbite daruri pline,
Cea-ntăi, aspră la figură,
I-au zis: Te voi înzestra
Cu înaltă-nvăţătură,
De soţ dacă mi-i lua!
Abie-au zis, ş-a doua zână,
Chiar ca Vinera frumoasă,
Au intrat de graţii plină,
Şi sub genele umbroase
Două stele-i scânteia.
Mult nu cred c-a fi zis ea,
Că triumful unei fete
E d-agiuns ea să s-arete.
În asemene minut
Cel mai drept giudecător
Paragraf-ar fi pierdut.
Chiar ş-al nostru matador,
Pe când sta ca fermecat,
Zân-a treia au intrat.
Era asta grăsulie,
De ani nu pre timpurie,
Era-n rochie strălucită,
Dar la faţă cam urâtă,
Şi în spate, ascuns de vel,
Firea-i dădu un muncel.
Mare nas, cam roşă coamă,
Dar de tot îmbrilantată,
Şi-n casetă ferecată
D-olandeji ducea o soamă.

Toate aceste, ea zicea,
Cu mine-mpreună ia!
De departe apoi ţinea
De noblesă-un pergament
Şi-n rezervă, iată vine
Un decret de prezident.
Văzând haruri sunătoare,
Titluri, preţioase-odoare,
Acest Paris, plin de fum,
După moda de acum,
L-Afrodita şi Atină,
Cu politică să-nchină;
Pre cap pune a sa marcă,
Buzunarii îi încarcă,
Şi spre a fi deplin ferice
În giug pune a sa cerbice.