În adâncul unei stânce,
În deşertele pustii,
Un sălbatic ş-ai săi fii
Au pus mursa lor să mânce;
Cu femeia-n giur şădeau
Peste-o piatră,
Lângă vatră,
Şi copiii lor sorbeau.
N-avea şervet, nici cuţit,
Dar bun foarte apetit.

De fortună ca să scape,
Un nemernic călători,
Răzbătut de a ploaiei ape,
Au intrat în groapa lor.
Sălbaticu-n sărăcie,
Fiind plin de omenie,
Deşi nu l-au aşteptat,
La ospăţ l-au îndemnat.

Oaspele, înflămânzit,
Să aştepte n-au voit
De două ori ca să-l învite,
Dar dintăi din a sa gură
Peste degete-amorţite
Boare suflă de căldură;
Apoi în aceea zamă,
Fiind caldă, suflă iară.
Sălbaticul mult se miară,
Zice: Asta cum să cheamă?

Una zama-mi răcoreşte,
Alta mâna-mi încălzeşte.
Di-i aşa, oaspelui zice,
Poţi să mergi de-acum de-aice!
Zău! drept mă va feri
Cu un om a locui
Carele din a sa gură
Când frig suflă, când căldură.