Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie,
Pe munte m-aşez, la umbra învechitului stejar,
Şi duioasa a me privală o preumbl pe-astă câmpie
Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar.

Râul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite,
Ce-ntre maluri înfloriţi şărpind fuge împregiur,
Lacul dincolo întinde a sale ape adormite
Sau al sării ste răsare din a ceriului azur.

De păduri posomorâte acea culm-încununată
S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron,
Ş-amu carul cel de abur din umră întunecată
Să ridică ş-înalbează geana a lui horizon.

De-altă parte acea tăcere şi văzduhul să dispică
De sunet melanholiii călăuz lui călător,
Ş-amorţitul clopot iarăş din zidire acea gotică
Sara al său conţert adauge spre uietul muritor.

Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită
Toate haruri şi plăcere au încheiet a mele sorţi.
Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită,
Căci a vieţuirei soare nu încălzeşte pe-acei morţi.

În zădar din munte în munte eu preumbl a me privală,
De la sud la noaptei miezu, de l-apus la răsărit,
Ş-a cereşti tării noianul cercetând întru clipală,
Amar mie, nicăire, zic, eu n-oi fi norocit!

Ceste văi, bordei, palaturi oare ce-m agiută mie?
Toate pentru mine aice acum făr de haruri sânt.
Văi, păraie, stânci şi codruri, singuratică câmpie,
O fiinţă vă lipseşte şi-i pustiu în tot pământ.

Sau că soarele să nască, sau s-apuie cătră sară,
Urmez cale sa cu ochii fără dor în al mieu piept.
Să apuie în sănin soarele, au în nori ca să răsară,
De la soarele nimică, nimic de la zile aştept.

De-aş pute s-urmez în cursul întru care el rotează,
Pretutindene ai mei ochi ar zări pustiu subt cer.
Nu doresc nimic din toate cele ce el luminează
Şi din lumi nemărginite nimic pentru mine cer.

Însă poate că aiure, dincolo de-a noastre sfere,
Unde lucie dreptul soarele altor ceriuri pe alte căi,
De-aş pute să las aice pământeasca dispoiere,
Cele ce-am visat atâta s-ar vădi la ochii mei.

Îmbăta-m-aş la izvorul unde sufletul oftează
Şi-acolň aş găsi iarăş pre nădejde şi p-amor
Ş-idealu acela bine, ce tot omul îl vânează
Şi ce n-are nici un nume între neamul muritor.

Ah, di ce nu pot pe-aripe sau pe carul de Avroră
Neştiut obiect dorirei spre tine să mă răpăd;
Pre pămâtul cel nemernic, o sărmană inimioară,
Nici o dulce legătură pentru tine eu nu văd.

Dacă a codrilor frunzime pre pământ cade oborâtă,
Vântul sării să stârneşte ş-o înalţă de pe văi;
Şi pre mine care samen cu o frunză văstejită
Mă răpiţ ca şi pre dânsa, o, înduraţi dumnezăi.